Iubite frate muritor,
De vei vedea un calator
Cu hainele cernite , singurel
Descult, flamand
Si insetat
Te rog sa ai mila de el
Ca poate-I un calugar!
De intanlesti la vre-o rascruce
Un om strain, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva in lume…
De-l vezi mereu
Oftand din greu
Sa nu-l intrebi atunci de nume,
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea trecand prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traista goala in mana lui
Te rog acum
Sa-I iesi in drum
Si un cuvant mai bun sa-I spui
Ca poate-I un calugar!
Sau cand e frig si ploua afara
De vei vedea ca asteapta-n gara
Un calator infrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist si-ngandurat
Ca poate-I un calugar!
De vei vedea in multe randuri
Un om la munca stand pe ganduri
Privind cu ochi-n departare,
Mereu tacut
Si abatut
Nu-l intreba ce cata-n zare,
Ca poate-I un calugar!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, daca tu vei intanli
Un om in lume fara rost
Ce plange-ades
Neinteles .
Sa stii iubitul meu c-a fost
In viata lui calugar
C-acela care a trait
Si-n manastire-a-mbatranit,
Orice I-ai spune si I-ai da
Sa nu socoti
Ca o sa poti
Sa-I schimbi cumva inima sa,
Ca el e tot calugar!
De-I vei canta de bucurie
De asta el nu vrea sa stie
De jale de ii vei canta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plangand incet va suspina
Cu lacrimi de calugar!
Deci nu cata sa-I mangai plansul,
Ci roagate si tu cu dansul,
Caci el de-atata pribegie,
De toti uitat
Si-ndepartat
Va suspina dupa pustie
Caci este tot calugar!
Iar daca lumea-l va-nsela,
Tu frate nu te bucura,
Nici sa vorbesti de el oricui,
Caci el oricand
Mustrat de gand,
Se va scula din calea lui
Caci incai tot calugar!
Iar daca va imbratatnii
Si-n lume frate , va muri,
Sa-l pui atunci intr-un mormant,
Si nimanui
Sa nu mai spui
Ca sub acest strain pamant
Se afla un calugar!

Sursa : http://poezie-crestina.trei.ro/?p=170

Postul Pastilor, Paresimilor sau Patruzecimea, adica postul dinaintea Invierii Domnului, este cel mai lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe ; de aceea in popor e numit, in general, Postul Mare. El a fost randuit de Biserica pentru cuviincioasa pregatire a catehumenilor de odinioara, care urmau sa primeasca botezul la Pasti si ca un mijloc de pregatire sufleteasca a credinciosilor pentru intampinarea cu vrednicie a comemorarii anuale a Patimilor si a Invierii Domnului; totodata ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile tinut de Mantuitorul inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat si denumirea de Paresimi.

In primele trei secole durata si felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, dupa marturiile Sfantului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfantului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), altii doua zile, adica Vineri si Sambata inainte de Pasti, altii trei zile, altii o saptamana, iar altii mai multe zile, chiar pana la sase saptamani inainte de Pasti; la Ierusalim, in sec. IV se postea opt saptamani inainte de Pasti, pe cand in Apus in aceeasi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Incepand de la sfarsitul secolului al III-lea inainte, postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Paresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care tinea pana la Duminica Floriilor, avand o durata variabila, si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a invierii, fiind foarte aspru. Abia in secolul al IV-lea, si anume dupa uniformizarea datei Pastilor, hotarata la Sinodul I ecumenic, Biserica de Rasarit a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani, durata pe care o are si astazi, desi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat si dupa aceasta data. Dupa disciplina ortodoxa, se lasa sec in seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lasatului sec de branza), si postim pana in seara Sambetei din saptamana Patimilor, inclusiv.

Din cele mai vechi timpuri, postul Paresimilor a fost tinut cu multa rigurozitate. Canonul 69 apostolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea) pe credinciosii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri si de vineri si pe cel al Paresimilor, neadmitand exceptii decat in cazuri de boala.

Pentru a trezi sufletele credinciosilor si a le indemna la cainta si smerenie, Biserica a hotarat, prin canoanele 49 Laodiceea si 52 trulan, ca in timpul Paresimilor sa nu se savarseasca liturghie decat sambata, duminica si sarbatoarea Buneivestiri, iar in celelalte zile ale saptâmani (de luni pana vineri inclusiv) sa se savarseasca numai Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.
Sunt oprite, de asemenea, nuntile si serbarea zilelor onomastice in Paresimi. Odinioara chiar si legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Paresimilor, interzicând toate petrecerile, jocurile si spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Paresimilor este precedat de cele trei saptamani introductive de la inceputul perioadei Triodului (incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului), care pregatesc treptat si prevestesc postul mai aspru, care incepe de la lasata secului.

Toate serviciile divine din timpul Paresimilor sunt mai sobre decat cele din restul anului si indeamna la smerenie, intristare si cainta. Este timpul in care se spovedesc cei mai multi credinciosi, in vederea impartasirii din ziua Pastilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?
Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.
Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.
Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice […].

Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.
Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii.

De obicei, pentru cei pregatiti, dupa spovedanie urmeaza, ca o rasplata si incununare a infranarii si ostenelilor postului, Sfanta Impartasanie (sau Sf. Cuminecatura sau Sf. Euharistie), pe care Mantuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o ca Sfanta Taina la ultima Cina servita cu ucenicii Sai, joi seara, inaintea sfintelor Sale patimi, cand, luand painea, multumind, a binecuvantat-o, a frant-o si, dand-o celor 12, le-a zis: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu, care se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor"… Apoi, binecuvantand vinul, a zis: "Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor…", dand apoi porunca expresa de a o continua: "Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea…" (Matei 26, 26-28). Sfintii Apostoli si urmasii lor, Arhiereii si preotii, implinesc porunca si aduc de veacuri, in Sfintele Altare, jertfa nesangeroasa a trupului si sangelui Domnului, la slujba Sfintei Liturghii, care este nucelul cultului crestin. A doua zi, vineri, pe altarul Sfintei Cruci, Domnul Iisus a adus Tatalui jertfa Trupului si Sangelui Sau, pret de rascumparare pentru intreg neamul omenesc; deci taina Sfintei Euharistii (a multumirii) adusa de Marele Arhiereu in chip sangeros, El fiind si Jertfa si Jertfitorul Cel fara de pacat. In jertfa euharistica nesangeroasa de pe Sfanta Masa a Sfintelor Altare, Mantuitorul Iisus Hristos este pururea prezent, si real, cu trupul cu care S-a nascut, a patimit, a inviat si S-a inaltat la cer. In taina/jertfa Sfintei Euharistii este o minune si un adanc de bunatate dumnezeiasca ce nu se poate cuprinde cu mintea omeneasca. Dumnezeu ne-a dat multe daruri si semne ale iubirii Sale; El ne-a zidit, ne sustine, ne rabda, ne iarta etc., dar nici unul nu se poate asemana cu Sfanta Cuminecatura. Aici Dumnezeu ni se da pe Sine Insusi, ca mancare; sa-L luam in trupul nostru, sa Se lege cu desavarsire cu noi, ca niciodata sa nu Se mai desparta de noi. Deci Sfanta Cuminecatura nu este numai cea mai mare minune a crestinatatii, ci si cea mai mare dovada a iubirii lui Dumnezeu fata de noi. Dupa ce ne-a cinstit atat de mult prin faptul ca, Dumnezeu fiind, s-a smerit de S-a intrupat de la Duhul Sfant, imprumutand firea noastra omeneasca, dar fara de pacat, acum, in Taina Sfintei Impartasanii, ni se da chiar si spre mancare si bautura, ca sa ramanem mereu uniti cu El, sa ne sfinteasca, sa ne indumnezeiasca. O data implinita chemarea Sa pe pamant - ascultarea fata de Tatal - de a invata pe oameni si de a Se jertfi pentru ei, Domnul Iisus cu trupul trebuia sa paraseasca lumea: "Ma intorc la Cel ce M-a trimis" (Ioan 16, 5). "Ma duc la ceruri, caci asa o cere gloria Mea; dar cum sa parasesc oamenii pe care ii iubesc? Sunt Dumnezeu, Ma sui de-a dreapta Tatalui Meu. Dar sunt si om adevarat si mi-i mila sa ramaie fratii Mei fara Mine, fara inima Mea, fara puterea Mea, fara mangaierea Mea. Ca sa Ma duc dintre oameni, si totusi sa nu-i las orfani, voi aseza o taina: voi preface painea in carnea Mea si vinul in Sangele Meu, le voi da oamenilor spre mancare, le voi inmulti aceste daruri peste toata fata pamantului si astfel credinciosii Mei Ma vor avea pururea in mijlocul lor". Cum a zis Domnul Iisus, asa a si facut, si, in marea Sa intelepciune si nesfarsita Sa dragoste pentru noi, a asezat Taina Sfintei Cuminecaturi - a Impartasaniei cu Sfant Trupul si Sangele Sau.

Dar inca inainte de Cina cea de Taina, in sinagoga din Capernaum, Domnul Iisus Hristos a grait iudeilor si ucenicilor Sai, zicand: "Eu sunt painea vietii. Parintii vostri au mancat mana in pustie si au murit… Eu sunt painea cea vie care s-a pogorat din Cer. De va manca cineva din painea aceasta, viu va fi in veci. Si painea pe care Eu o voi da, este trupul Meu, pe care il voi da pentru viata lumii" (Ioan 6, 48-51). Aceste cuvinte au umplut pe apostoli de mirare si pe iudei de sminteala, care se priceau intre sine, zicand: "Cum poate Acesta sa ne dea trupul Sau sa-l mancam?". Dar Mantuitorul le-a raspuns si mai limpede si mai hotarat: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu viez prin Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va fi viu prin Mine. Aceasta este painea care S-a pogorat din cer; nu ca mana pe care au mancat-o parintii vostri si au murit. Cine mananca painea aceasta, va fi viu in veac" (Ioan 6, 53-58). Desi cuvintele Domnului erau foarte limpezi, dar pentru ca iudeii si chiar apostoliii se mirau si chiar carteau: "Greu este cuvantul acesta, cine poate sa-l asculte?" (Ioan 6, 60), Domnul le graieste din nou: "Aceasta va sminteste? Dar de veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai inainte (la cer)? Duhul este care da viata, trupul nu foloseste nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viata. Dar sunt unii dintre voi care nu cred…" (Ioan 6, 61-64). Prin aceste ultime cuvinte lamuritoare ale Domnului, trebuie sa intelegem ca Taina Sfintei Impartasanii este o minune dumnezeiasca, ce nu se poate intelege cu mintea - prin materie -, ci se primeste numai prin credinta, prin Duhul Sfant, Care preface painea si vinul in trupul si sangele Sau; nu se priveste cu ochii trupului, ci ai sufletului; nu se cerceteaza, ci se crede si se adora cu toata evlavia. Sa nu pretindem a judeca lucrurile dumnezeiesti cu slaba noastra minte, zice Sf. Ioan Gura de Aur; iar Sf. Ioan Damaschin ne incredinteaza: "ca painea si vinul se prefac in trupul si Sangele Domnului, prin puterea Duhului Sfant, cum painea si vinul se fac una cu trupul si sangele nostru prin mancare, si cum produce pamantul udat de ploi iarba verde, si cum s-a intamplat, tot prin puterea Duhului Sfant, zamislirea si intruparea Fiului din Sfanta Fecioara Maria".

Daca Taina Sf. Cuminecaturi este asa de mare, de sfanta si infricosata, atunci si pregatirea pentru a o primi trebuie sa fie pe masura; sa ne pregatim in asa fel, incat sa fim vrednici de dansa. La Sf. Liturghie, cand preotul inalta Sf. Agnet (devenit dupa sfintire trupul Domnului), ca apoi sa-L franga pentru impartasire, este auzit rostind cu glas inalt: "Sa luam aminte Sfintele Sfintilor"; deci se intelege din acest anunt ca cei ce urmeaza sa se impartaseasca, trebuie sa fie cei ce merg pe drumul sfinteniei, al virtutilor, nu cei ce zac in pacate cu nepasare, deci fara pocainta si indreptare. Urmeaza apoi predica sau cazania, dupa care preotul este auzit rostind chemarea sau indemnul la Sfanta Impartasanie prin cuvintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Deci iata trei conditii pentru impartasire, care nici nu mai au nevoie de comentariu. Sf. Apostol Pavel a hotarat urmatoarea regula pentru cei ce se impartasesc: "Sa se cerceteze insa omul pe sine, si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda-si mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit" (1 Corinteni 11, 28-30).

Deci fara cuviincioasa pregatire, adica fara post, rugaciune, indreptare si cainta sincera pentru toate pacatele si ratacirile avute, fara spovedanie si incuviintarea duhovnicului, sa nu va apropiati de Sf. Impartasanie, ca sa nu faceti din cel mai pretios dar al Mantuitorului prilej de osanda si blestem!

Stramtorat de spatiul limitat, inchei cu indemnul: Veniti la Cina Imparateasca! Gustati si vedeti ca bun este Domnul si El pe cei ce-L primesc cu credinta, curatie, smerenie si dragoste, ii indumnezeieste. Deci, sfintiti-va! Indumnezeiti-va! Dar cautati sa nu va pierdeti, cautati sa nu ardeti de focul dumnezeirii. Amin.

Spovedania este Taina prin care credinciosul primeste de la Dumnezeu iertarea pacatelor marturisite duhovnicului cu zdrobire de inima si cu hotararea de a nu le mai face.
Taina Spovedaniei se mai numeste si Taina Pocaintei sau a Marturisirii.
Ea a fost fagaduita de Mantuitorul prin urmatoarele cuvinte, adresate apostolilor: "Adevarat graiesc voua: Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18.18).
Asezarea Tainei Pocaintei a avut loc, insa, dupa Inviere, cand Domnul a zis ucenicilor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, se vor ierta lor, si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20,22-23).
Sf. Efrem Sirul asemana Pocainta cu "un mare cuptor care primeste intr-insul arama si o preface in aur, ia plumb si da argint".
Iar Sf. Isaac Sirul scrie:  " Dupa Botez este Pocainta; ea este a doua nastere din Dumnezeu".
Spovedania are in mod deosebit doua efecte. Primul efect al Pocaintei este iertarea pacatelor si reasezarea celui ce s-a spovedit in starea harica din care cazuse, iar al doilea este usurarea si linistea sufleteasca.
Pentru ca Taina sa aiba aceste efecte, cel care se spovedeste trebuie sa faca o marturisire sincera, sa ia hotararea de a nu mai pacatui, sa aiba nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu si sa-si indeplineasca epitimia sau canonul dat de duhovnic.
Orice pacat se poate ierta prin pocainta, oricat ar fi el de grav, dar si intoarcerea trebuie sa fie pe masura greselii.
Pacatul este un act de revolta impotriva cerului, este un act de mandrie, in timp ce marturisirea cere smerenie.
In Cuvantarea despre Puskin, Dostoievski scria astfel : "Smereste-te, om mandru, si inainte de toate frange-ti mandria … De te vei birui, te vei smeri si vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi inchipuit vreodata. Si vei incepe o lucrare mareata si-i vei face liberi si pe altii si vei vedea fericirea, caci viata ti se va umple".
Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 3,2). Plecand de la aceste cuvinte, Sf. Parinti invata ca "a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decat vederea ingerilor".
Pocainta este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelatia dumnezeiasca si de a intelege cum a fost gandit omul, mai inainte de crearea lumii, in sfatul cel mai inainte de veci al Sfintei Treimi.
Un om care se caieste cu adevarat se poate ridica chiar pana la desavarsire, adica pana la "imparatia Luminii necreate", caci cei care sunt in Lumina, au trecut nu prin "usile groazei", ci prin "usile pocaintei".
Intr-adevar, marturisirea pacatelor este insotita de o anumita doza de rusine. Dar tocmai aceasta rusine, care pe multi ii retine de la Spovedanie, are darul sa ne impace cu Dumnezeu.
Taina Pocaintei este Judecata milostiva a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci cand mergem de bunavoie, ca sa ne marturisim pacatele.
Daca noi nu face aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiasca, si deci ne pasc primejdii.
E bine sa se spovedeasca omul de la tinerete, nu doar la anii batranetii.
Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia nu. Iar omul du ganduri viclene e acela care-si da cu toata voia tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-i dea o batranete distrusa.
Fericitul Augustin invata ca pocainta adevarata se cuprinde in doua miscari opuse ale inimii: una de ura fata de pacat si alta de iubire fata de Dumnezeu.
Atunci cand regele David a ucis pe Urie si a luat de sotie pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care in loc sa taie din turmele sale, a rapit saracului singura-i oaie si a pregatit-o oaspetilor sai. David auzind intamplarea a zis de bogat ca "e vrednic de moarte". Dar Natan i-a raspuns: "Tu esti acela".
Indata regele s-a rusinat si cu o adanca ura de pacatul facut a zis: "Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta … Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut…" (Psalmul 50). Fara pocainta nu poate exista autocunoastere si nici descoperirea imparatiei din noi.
Cat este sub pacat, omul, ca si David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rau. El are nevoie de cineva care sa-l trezeasca si sa-i mijloceasca vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Si acesta este duhovnicul.
Pe langa ura fata de pacat, pocainta adevarata trezeste in om si sentimentul iubirii fata de Dumnezeu, atat pentru indelunga Sa rabdare, cat si pentru bunatatea Sa pe care ne-o arata.
Imparatul Teodosie al Bizantului avea uneori obiceiul sa judece pe cei care comploteau impotriva lui.
Dupa ce le aducea in fata toate dovezile vinovatiei lor si-i facea sa-si marturiseasca faradelegile, ei se asteptau sa fie osanditi la moarte.
Dar imparatul lua o alta hotarare si in loc sa-i omoare, ii lasa liberi, fara nici o pedeapsa.
Sf. Ambrozie, care istoriseste despre aceste lucruri, spune ca "Imparatul voia sa biruiasca prin dragoste, nu sa pedepseasca".
Asa si noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, caci in loc sa ne pedepseasca si sa ne piarda, ne iubeste si ne iarta.
Sursa : http://www.razboiulnevazut.org/articol/15/Despre-Spovedanie

In varsta de 77 de ani, parintele Ioanichie Balan a trecut la cele vesnice la data de 22.11.2007 la orele 02.30. La varsta de 19 ani a intrat ca frate in Manastirea Sihastria, unde a fost calugarit si hirotonit diacon in aprilie 1953. A fost casier, contabil, secretar si ghid al acestei manastiri. In 1992 a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Parintele Ioanichie Balan este autorul mai multor lucrari privitoare la monahismul romanesc, dintre care mentionam cele 12 volume din ‘Vietile Sfintilor’. Personalitatea parintelui Ioanichie Balan ne-a fost evocata de catre parintele arhimandrit Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Iasilor: ‘Ioanichie Balan, unul dintre cei mai cunoscuti monahi din Biserica Ortodoxa Romana, si-a inceput viata calugareasca in Manastirea Sihastria si apoi ca duhovnic misionar in Manastirea Bistrita, iar dupa anul 1990 revenind la manastirea de metanie - Sihastria. In viata parintelui Ioanichie Balan trebuie sa vedem grija lui deosebita fata de monahii de altadata si Bisericii noastre. Parintele a facut o lucrare de pionierat in monahismul romanesc, el scotand din vechile cronici si documente chipuri de monahi imbunatatiti, unii dintre ei cu o pilduitoare viata si cu cuvinte de invatatura’.

Principalele repere din viata parintelui Ioanichie Balan ne-au fost prezentate de catre parintele Petru Balan, secretar al Manastirii Sihastria: ‘S-a nascut in localitatea Stanita - judetul Neamt, la 10 februarie 1930, fiind al doilea copil din cei noua ai parintilor Constantin si Elena. A urmat scoala generala in satul natal, dupa care a studiat la Liceul Comercial din Roman. In anul 1949 a intrat ca vietuitor in obstea Manastirii Sihastria - judetul Neamt, fiind calugarit in anul 1953, avand ca frate de calugarie pe PS Epifanie Norocel, episcopul Buzaului si Vrancei. In 1953 a fost hirotonit in diacon, avand diferite ascultari in Manastirea Sihastria. In 1971 a fost transferat la Manastirea Bistrita, de langa Piatra Neamt, pana in anul 1990, cand s-a intors la Manastirea Sihastria. Intre 1971 - 1975 a facut Institutul Teologic Universitar din Bucuresti, lucrarea de licenta purtand titlul: ‘Chipuri de calugari imbunatatiti in manastirile nemtene’. A fost cunoscut ca un scriitor prolific, un mare duhovnic, in perioada comunista scriind foarte multe carti, cum ar fi: ‘Patericul romanesc’, ‘Vetre de sihastrie romaneasca’, ‘Convorbiri duhovnicesti’ (3 vol.) si multe alte carti de folos duhovnicesc’. Inmormantarea parintelui Ioanichie Balan va avea loc sambata, la Manastirea Sihastria.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Parintele Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca, judetul Botosani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan si Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul ingeresc al calugariei.
Citind viata si patimirile sfintilor i s-a aprins sufletul sau curat pentru viata monahala. „Mamuca” insa, dorind poate sa-l stie langa ea, i-a zis „Sa nu te duci la calugarie, dragul mamuchii, ca acolo este canon mare de rugaciune, post si metanii; ca am vazut cum a fost facut un calugar, si era tare slab si se ruga asa : « Doamne, daca mai am zile de trait si imi sunt spre mantuire, lasa-ma sa traiesc; iar daca nu, ia-ma la Tine!»”.
In 1921 Parintele Paisie Olaru a fost inchinoviat la Schitul Cozancea. Cozancea era un schit cu viata de sine, staret fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povatuitor duhovnicesc l-a avut pe Parintele Calinic Susu, un mare nevoitor al rugaciunii.
A fost destul de mult incercat de catre staret, dar gandul intoarcerii in lume si celelalte ispite ale incepatorului in viata calugareasca s-au stins incet-incet, prin deasa spovedanie.
La numai un an de la intrarea in manastire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns in monahism, primind numele de Paisie.
Dorul de viata pustniceasca pe care-l avea din tinerete s-a aprins mai tare in urma vizitei pe care a facut-o in manastirile din Muntii Neamtului, intre care si Sihla, in imprejurimile careia a intalnit multi pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930, a venit la Sihastria, cerand sa fie primit in obstea manastirii sau sa se retraga la Schitul Sihla. Neavand insa binecuvantarea egumenului sau de la Cozancea, staretul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu il primeste.
In anul 1943 Parintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar in 1947 preot si duhovnic de catre episcopul Valerie Moglan. Desi proaspat hirotonit, Parintele Paisie Olaru a primit o chilie aproape de biserica si a fost randuit de la bun inceput la spovedania calugarilor si a credinciosilor care cercetau manastirea
In toamna anului 1949, treizeci de calugari din obstea Sihastriei, in frunte cu staretul lor, Parintele Cleopa, sunt trimisi la Manastirea Slatina cu misiunea de a reorganiza si revigora manastirea. Ca duhovnic, Parintele Paisie Olaru il urmeaza pe Parintele Cleopa la Manastirea Slatina, intarind foarte mult obstea si povatuind credinciosii care incepusera sa vina in numar mare.
In primavara anului 1953 Parintele Paisie Olaru se intoarce la Sihastria. Persecutia impotriva monahismului din anii 1959-1964 lasa Manastirea Sihastria fara staret, pe atunci Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fara Parintele Cleopa (care se retrage pentru a treia oara in munti), si fara multi calugari imbunatatiti. Slujbele bisericesti se desfasurau cu anevoie, din lipsa de slujitori, si toata greutatea apasa acum pe umerii batranului duhovnic Paisie, care spovedea ziua si noaptea calugari si mireni, mangaia, imbarbata, dadea speranta tuturor, rugandu-se lui Dumnezeu cu credinta.
Dupa 1964 situatia manastirii s-a imbunatatit foarte mult, Parintele Cleopa, intors din munti, s-a alaturat Parintelui Paisie si linistea duhovniceasca s-a pogorat din nou asupra Sihastriei.
Intre anii 1972 si 1985 Parintele Paisie Olaru a fost randuit sa intareasca viata duhovniceasca la schitul Sihla. De mult voia parintele sa se linisteasca in locurile unde a sihastrit Cuvioasa Teodora si alte sute si mii de sihastri. In acest loc de pocainta, si de intalnire cu Dumnezeu, Parintele Paisie Olaru si-a inmultit nevointele. Toti ucenicii sai de atunci vorbesc despre rugaciunea sa neincetata, la care se adaugau privegherea necontenita, postul si infranarea sa dintotdeauna, toate acestea impletite cu dragostea, smerenia si blandetea sa desavarsita.
Vestea sfinteniei vietii parintelui si ajutorul primit de credinciosi in urma rugaciunilor sale ajunsese pana departe si era cautat de multime de oameni. Cei care il cautau – calugari, maici, oameni de diverse categorii, dar si clerici si ierarhi – veneau pentru rugaciuni, spovedanie, binecuvantari, atrasi de darul sau. Cei care veneau odata, nu se mai puteau dezlipi de batran si aduceau si pe altii, caci blandetea, smerenia si dragostea sa misca inimile tuturor, iar harul Duhului Sfant, care se salasluise intr-insul, mangaia sufletele credinciosilor; de asemenea, nu de putine ori, cei bolnavi se intorceau sanatosi.
Iubea mult pe fiii sai duhovnicesti, pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din noapte, si purta mare grija de mantuirea lor. Ucenicii sai simteau aceasta dragoste a parintelui si ii purtau si ei, dupa Dumnezeu, o mare dragoste. Fiii sai duhovnicesti de la Sihastria nu il parasisera, ci veneau la sfintia sa o data pe saptamana, vineri, pentru marturisire. Parintele Paisie Olaru niciodata nu statea fara lucru: se ruga, spovedea, mangaia, imbarbata sau lucra in gradina sau ingrijea vreo fantana, sau cauta izvoare cu apa buna de baut, langa care punea cate o cruce si o cana, ca trecatorii sa poata bea apa.
Unor ucenici aflati in niste incercari, parintele le-a spus: „Sa stiti ca Dumnezeu, pe care il iubeste, il tine aproape de el, ca nu cumva libertatea sa-i schimbe mintea si inselaciunea lumii sa-i castige sufletul. Asadar suntem datori sa primim cu dragoste aceste incercari si sa-i multumim Domnului pentru toate”.
Un alt sfat pe care il dadea Parintele Paisie Olaru era urmatorul: „Cand iesi de aici si te intorci in lume, sa-ti pastrezi sufletul curat. Chiar daca vezi multe pe acolo, dar sa nu te arunci in noroi, ca greu se mai duce de pe suflet. Daca privesti si nu intri in cele ale lumii, este ca si cum te-ai murdari de praf – te scuturi si mergi mai departe. Dar daca te-ai murdarit, sa alergi sa speli repede haina sufletului, ca altfel esti pierdut.”
La despartire, Parintele Paisie Olaru adresa obisnuitul sau salut: „Sa ne intalnim la usa raiului!” Unii dintre ucenici il intrebau: „Noi vrem sa ne intalnim cu totii in rai. De ce doriti sa ne intalnim la usa raiului?” Iar batranul raspundea cu nadejde si blandete: „Sa ne vedem noi scapati de viclenii diavoli si ajunsi la usa raiului, ca aici strigam la Maica Domnului, cerem ajutorul sfintilor, plangem la usa milostivirii Mantuitorului si nu ne lasa El afara. Pana aici este greu! „
Iata si marturia Parintelui Cleopa despre Parintele Paisie Olaru: „Asa era Parintele Paisie Olaru: smerit, tacut, bland, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele. Intotdeauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si inima lui, cat sta la masa si cat se odihneste. Plangea cu cel care plange si se bucura cu cel ce se bucura. Nu tinea la haine bune, la bani, la nimic si fugea de cinste, de lauda, de multa vorbire, de clevetire si de oameni mari”.
Parintele Paisie Olaru era foarte legat duhovniceste de inaintasii sai, de parintii plecati mai inainte la Hristos, si zicea:  „ De vom pasi pe urmele vietii lor si de vom trai in desavarsita dragoste unii cu altii, avem credinta si nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu ca ne vom vedea dincolo, in vesnica viata”.
Din septembrie 1986 pana in octombrie 1990 Parintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat, avand piciorul drept fracturat. In aceasta lunga perioada de suferinta, batranul spovedea numai parintii batrani din manastire, pe care ii avea de multi ani la scaunul de spovedanie. Obisnuia insa sa mai primeasca pe unii dintre cei mai alesi calugari, duhovnici, stareti, ierarhi si chiar mireni, care doreau staruitor sa-l vada, sa primeasca sfat sau sa primeasca o binecuvantare. Memoria, graiul si mai ales starea interioara a Parintelui erau foarte bune.
Din aceste scurte intalniri cu Parintele Paisie Olaru multe suflete s-au linistit, multe intrebari fara raspuns au fost dezlegate, multi calugari si credinciosi s-au luminat vazand blandetea, linistea, smerenia si intelepciunea Parintelui, caci indelunga lui rabdare, tacerea, rugaciunea de taina si lacrimile ajungeau pana la inimile oamenilor.
Parintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul in zorii zilei de 18 octombrie 1990, in varsta de aproape 94 de ani. Un dor tainic de vesnicie cuprinsese pe toti, caci Parintele Paisie Olaru, care ne vorbise o viata intreaga despre Rai, despre bucuria unirii cu Hristos, mergea la cer, ca prin rugaciunile lui sa ni se deschida si noua portile cele incuiate ale mult doritului Rai.

Slavit sa fie Dumnezeu pentru toate!
Dumnezeu si Maicuta Lui sa ne binecuvânteze pe toti!
Dumnezeu sa-i ierte pe toti, si pe cei vii, si pe cei morti!
Va doresc tuturor un coltisor de rai. Amin!
Dumnezeu sa va daruiasca un coltisor de rai!
Sa ne întâlnim la usa raiului!
Sa ne vedem cu totii la usa raiului!
Mergeti sanatosi si sa ne vedem la usa raiului!
Drum bun! Sa ne vedem la usa raiului!
Sa ne vedem la a doua Înviere.

Domnul Dumnezeu, Preamilostivul, să vă binecuvânteze. Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun si iubitor de oameni, să vă ierte de păcate si în ceruri cu dreptii să vă primească. Binecuvântează, Doamne, pe robii tăi acestia, si rugăciunea lor, si dragostea lor, si credinta lor, si bucuria lor, si smerenia lor, si răbdarea lor. Binecuvântează, Doamne, osteneala lor, si căsuta lor, si pâinea lor, si copiii lor, si viata lor, si sfârsit bun le dăruieste, iar dincolo un coltisor de rai le dăruieste, că binecuvântat esti în veci. Amin!
Inimă curată zideste întru mine, Dumnezeule, si duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele! Nu mă lepăda pe mine de la fata Ta si Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine!
Domnului Dumnezeu să ne închinăm si numai Lui să-I slujim.
Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuta Domnului, nu mă lăsa, că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc si unde să mă duc? Te astept, Iisuse bun, Te astept aici, plângând în drum!…
Doamne, dă să-mi văd păcatele mele si să nu osândesc pe fratele meu…
“ Doamne ajută!”, această rugăciune ne ajută la toate faptele cele bune.
Fă, Doamne, cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos si mi-i frică să nu cad cu cei păcătosi în iad!
Izbăveste-mă, Doamne, de muncile de veci si nu mă lipsi de binele Tău cel ceresc.
Doamne, nu cer să-mi răsplătesti aici, ci dincolo!

Sursa: http://poezie-crestina.trei.ro/?p=558

Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poti
Să nu spui tot ce stii
Să nu dai tot ce ai.
**********************
Pentru-aceea, frate dragă,
Mult, putin, cât vei trăi,
Nu uita o viată-ntreagă,
Nu uita că vei muri.
*********************
Bate moartea la fereastră
Si eu nu sunt pregătit.
Chiar din fasă, copilasii
Pentru moarte sunt sortiti.
Mai mărisori, drăgălasii,
De moarte nu sunt scutiti.
Tineretea-i ca si-o floare
Ce cade pe drum, îndată.
Tineretea-azi, mâine, moare
De o boală ne-ndurată.
Iar bătrânetea, mă frate,
E ca bruma-n răsărit,
Gata-n tot ceasul să moară
Si să-si dea al său sfârsit.
Pentru-aceea, frate dragă,
Mult, putin, cât vei trăi,
Nu uita o viată-ntreagă,
Nu uita că vei muri.
**********************
Ai ascultat,
Ai învătat,
Coroană ai luat.
**********************
Să ai milă de bătrâni si de bolnavi,
de străini si de orfani.
Să îi speli, să-i îngrijesti,
să le cânti, să le citesti
si-mpreună să vă-mpărtăsiti
si-mpreună să vă mântuiti.
Să-i alini de îndată
si vei avea multă plată.
Ai grijă: în viata ta de mânăstire
să nu-ti faci a ta voire.
Să asculti de cei mai mari
si vei primi mereu în dar
sănătatea si întelepciunea
pacea inimii si multumirea.
Dragostea - cu-ndelunga răbdare în toate
să ai grijă să o păstrezi până la sfârsit
si nu până la prăsit.
Vorbirea ta să fie rugătoare
si NU poruncitoare.
Auzi ce spune Mântuitorul:
“Fiti blânzi si nevinovati ca mielul”,
“Vorba dulce mult aduce”,
“ Dragostea si cu frătia
mult întrece bogătia ”.
O floare, când o rupi, răspândeste parfum.
Fii, deci, o floare.
Si să fii tu însuti în orice împrejurare.
Si dacă vorbele tale sunt de folos cuiva,
numai atunci vorbeste.
Ai grijă, cu întrebarea să călătoresti
dacă vrei să te mântuiesti
- în sfaturi, cu cei duhovnicesti.
Cu gândurile să nu vorbesti.
Fii cu paza mintii
si să le izgonesti.
Sileste-te să câstigi mintea de bătrân iscusit
si inima de copil neprihănit.
Ca o moară bună, mintea ta să macine grâu.
Fereste-te de paie,
si să aduni numai fân.
Să nu fii nici prea serios, nici prea vesel
(calea de mijloc e împărătească).
În fiecare zi să pui început bun.
Să lucrezi câte putin, dar din toate
(din lucrurile cele duhovnicesti).
Să asculti multe si bune
si să păstrezi numai ce e folositor pentru tine.
Să înveti statornicia în cuvânt
si statornicia în prietenie.
Să fii iubitoare de a căuta mereu fapta bună.
Dacă nedreptate-ti va face oarecare,
degrabă, până la apus de soare,
să fii iertătoare.
Si nu uita: un câine care latră
să nu-l zgândăresti.
E greu de suportat, stiu, dar trebuie să rabzi,
pentru că asa se sporeste în smerenie
si în mare nădejde.
Si apoi, “capul plecat sabia nu-l taie”…
Adu-ti mereu aminte de Golgota mântuitoare,
si dac-ai să gândesti asa, nu ai să mai gresesti.
Constiinta să ti-o întrebi mereu:
Oare azi cu ce-am supărat eu pe Dumnezeu
si pe fratele meu?
Luptă-te! Esti ostas în armata îngerească!
Armele toate să le folosesti, dar
cu dreaptă cumpătare,
si să iubesti calea cea împărătească
pentru ca să împlinesti făgăduinta călugărească.
Vezi - spovedania deasă să fie
si să ai grijă de suflet, cu multă trezvie.
Roagă-te neîncetat
si numai în Domnul să-ti pui nădejdea ta.
Să stii că în mânăstire
se întâlnesc necunoscându-se,
trăiesc neiubindu-se
si mor neplângându-se…
Dar tot ce ai văzut si ai auzit de la mine
să rămână în memoria ta,
ca să-ti fie spre folos si mântuire.
AMIN.

Sursa: http://poezie-crestina.trei.ro/?p=556

Schitul Sihla
Situat la 6 km de manastirea Sihastria schitul Sihla este una din renumitele sihastrii ale Moldovei care, asemenea celorlalte vetre isihaste, a intretinut o inalta traire duhovniceasca in tinutul Neamt, dand cativa dintre cei mai alesi sihastri.
Primii sihastrii s-au nevoit la Sihla in secolul XV fiind atrasi de singiratatea desavarsita a muntilor si desisul neumblat al codrilor. Prin ascunzisurile muntilor au existat multe chilii-adaposturi de sihastri si paraclise din lemn. Prima biserica din lemn a fost ctitorita de familia Cantacuzino in anul 1741 cu hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul". Aceasta a dainuit pana in anul 1813 cand Arhimandritul Benedict, staretul manastirilor Neamt si Secu, o reinnoieste cu temelie de piatra si pereti din barne de lemn. In anii 1973 - 1974, pe timpul Mitropolitului Iustin Moisescu, cu sarguinta staretului Manastirii Sihastria, arhimandrit Victorin Oanele, aceeasi biserica este restaurata in intregime. Pictura in fresca a fost executata de catre pictorul Vasile Pascu, cu cheltuiala lui Vasile Cardei din Bucuresti.

Este o constructie in stilul clasic al bisericilor moldovenesti, in forma de cruce cu o singura turla deasupra naosului. Interiorul este impartit in altar, naos si pridvor. Catapeteasma sculptata in lemn de tei, poleita cu aur, dateaza din secolul al XVII-lea. Intre anii 1973-1974, biserica a fost restaurata din temelie si s-a pictat in tehnica fresca stil bizantin de catre pictorul Vasile Pascu cu intreaga cheltuiala a domnului Vasile Ciordei din Bucuresti, originar din Bucovina. Dupa 1990 a fost renovata turla bisericii.

Bisericuta cu hramul "Schimbarea la Fata", construita in apropiere, sub stanca, a fost ctitorita in 1763 de Ionita Aga Cantacuzino-Pascanu, in amintirea prietenului sau Ioan Coroiu, mort pe aceste meleaguri la o vanatoare. Este construita in forma de nava, fara abside si turla. Catapeteasma este pictata in ulei o data cu bisericuta, care se pastreaza si azi in starea initiala, in dreapta si stanga bisericutei se afla cate o cladire mica pentru chilii construite mai tarziu, in secolul al XlX-lea.

Dupa 1990, obstea schitului a construit o cladire din zid, pater si etaj, care are la parter trapeza, bucataria si camara pentru alimente, iar la etaj chiliile. O alta cladire tot din zid, construita pentru chilii, are beci la subsol.


Pe versantul nordic al Muntelui Sihla, pe o carare tainica, se urca la Pestera Sfintei Teodora, unde prin multe lacrimi post si rugaciune s-a nevoit ani de-a randul Cuvioasa noastra Teodora -Pamanteana sau "Aurora Carpatilor", cum mai este numita in popor, ajungand la masura Sfintei Maria Egipteanca. Sfanta Teodora a fost canonizata la 7 august 1992, fiind considerata cea mai aleasa Floare Duhovniceasca. Pentru omagierea vietii ei se spune ca a fost infiintat schitul Sihla in 1725 si tot in amintirea ei schitul infiintat in 1991 in Codrii Pascanilor a primit hramul Sfanta Teodora.



La schitul Sihla de sarbatoarea Sfintei Teodora (7 august), a hramurilor (si nu numai), sosesc multi credinciosi pelerini, unde se roaga aducand laude si multumiri lui Dumnezeu cel in Treime laudat, Maicii Domnului, Sfintei Teodora si tuturor Sfintilor pentru toate darurile primite.

ISTORIC
Desi nu in proportia marilor ctitorii voievodale, care au avut un rol insemnat in trecutul Moldovei medievale, Manastirea Sihastria, prin cele trei secole de existenta, evoca totusi cateva momente istorice de seama. In arhitectura manastirea continua cu fidelitate stilul clasic moldovenesc care, in ciuda atator innoiri si adaugiri, se mentine pana intr-o epoca asa de tarzie.
In marile manastiri Neamt, Secu si Agapia se gaseau destui calugari dornici sa continue traditia Cuviosului Daniil Sihastrul si a altor pustnici renumiti. Codrii nestrabatuti din partea locului ofereau cele mai bune conditii. Cateva insemnari pe vechi carti de cult cat si unele urme de chilii atesta ca la inceputul secolului al XVII-lea traiau in imprejurimi numerosi sihastri.
Astfel, infiintarea unei „sihastrii” mai la indemana devenea in chip firesc o necesitate. Faptul fiind cunoscut de episcopul Ghedeon de Husi, ca ucenic al venerabilului mitropolit Varlaam Motoc, acesta intemeiaza in 1655 – fiind deja mitropolit al Moldovei (1653-1659) – prima biserica a schitului Sihastria, pe care o inzestreaza apoi cu chilii si cele de trebuinta. Locul ales a fost „poiana lui Atanasie”, care oferea conditii prilenice unei vieti de sihastrie, iar primii vietuitori, asa cum consemneaza pomelnicul ctitoricesc, au fost sapte sihastri din Manastirea Neamt retrasi mult mai inainte prin partile locului.
Vremurile vitrege care au urmat si mai ales desele incursiuni ale tatarilor de la inceputul sec. al XVIII-lea au facut ca schitul Sihastria sa ajunga intr-o stare aproape de ruina. Indemnat de exemplul inaintasului sau, ca si de frumusetea locului, Episcopul Ghedeon de Roman construieste in anul 1734 o noua biserica mai trainica si incapatoare pe care o inchina Manastirii Secu din apropiere, dupa obiceiul vremii.
In 1821 cetele eteristilor lui Alexandru Ipsilanti, urmarite de turci, se retrag in partile Moldovei, ajungand pana la Manastirea Secu. Lupta sangeroasa care a urmat s-a incheiat cu arderea si pradarea manastirilor din imprejurimi de catre turci, printre care si Sihastria. Schitul nu a ars in intregime. Tezaurul Sihastriei, dupa cum consemneaza pomelnicul ctitoricesc, a fost ascuns in acele zile la Poiana Crucii „sub un fag”, intr-un cazan de arama. Cu timpul taina obiectelor de cult s-a pierdut.
Lucrarile de refacere au inceput abia in anul 1824, cu sprijinul efectiv al mitropolitului Veniamin Costachi si au durat aproape doi ani. S-au refacut atunci biserica de piatra, turnul clopotnita, un corp de chilie in partea de sud, turnul portii si zidul de incinta. Renumitul „calfa pietrar” Nicolae Cerneschi din Botosani a condus lucrarile, contribuind atat cu priceperea sa cat si cu insemnate sume de bani, devenind astfel al treilea ctitor principal al manastirii.
Vechile obiecte de cult fiind pierdute, se lucreaza in acelasi an noi obiecte bisericesti, in atelierele Manastirii Neamt: vase liturgice, candele si cadelnite de argint, doua clopote etc. Astfel, Sihastria isi incepe din nou firul existentei sale, intrerupt timp de patru ani. In anul 1837 se construieste din lemn, pentru serviciul religios din timpul iernii, un paraclis cu hramul Sfintii Parinti Ioachim si Ana si, in continuare, alte doua corpuri de chilii, in partea de est si de nord. In 1842, „o cismea cu doua tevi precum se vede” aducea in incinta „apa racoritoare si de viata datatoare”.
In vara anului 1941 un incendiu necrutator a mistuit paraclisul de lemn si o parte a chiliilor Sihastriei, din care cauza multi calugari au plecat la alte manastiri. Parintele staret Ioanichie fiind batran si bolnav, in 1942 este ales loctiitor de staret Parintele Cleopa.
Prima grija a noului staret a fost refacerea incintei si a chiliilor arse. Cu ajutorul manastirii Neamt, pana in 1944 s-au construit doua corpuri de chilii cu peste 20 de incaperi. Invingand dificultatile aduse de razboi si seceta, obstea condusa de Parintele Cleopa se intareste duhovniceste, creste numeric si, cu mari eforturi, reuseste sa construiasca in 1946 un nou paraclis.
Pe 16 octombrie 1988 a avut loc resfintirea solemna a bisericii centrale, pictata de Protos. Bartolomeu Florea. Slujba de resfintire si Sfanta Liturghie arhiereasca au fost savarsite de Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, impreuna cu Prea Sfintitul Eftimie, Episcopul Romanului si Husilor, inconjurati de un sobor de peste 15 preoti si diaconi in mijlocul a mii de credinciosi.


ASEZARE
Manastirea Sihastria este asezata in partea de nord a judetului Neamt, la 22 km departare de orasul Targu Neamt, pe soseaua ce duce spre Pipirig – Vatra Dornei. Lasand in dreapta drumul Manastirii Neamt, atat de umblat de de calugari, voievozi si cronicari, soseaua continua prin lumea Branistei. Stejari seculari, rasfirati pe ambele parti si cateva movile de pamant amintesc, potrivit traditiei locale, de lupte pentru apararea Moldovei.
Cu fiorul aceste evocari, drumul paraseste soseaua principala la 15 km, trece peste Ozana si patrunde spre apus, pe valea paraului Secu. Dupa 4 km de urcus domol, pe langa stanci si codri batrani, calatorul intalneste in cale Manastirea Secu.
De aici drumul se indreapta spre sud, pentru a urmari indeaproape firul paraului, care cu anevoie isi face loc printre stanci de gresie si tufe de arini. Valea devine tot mai ingusta si singuratica.
Inca 3 km de drum in ambianta padurii si a paraului, pentru ca apoi sa se descopere in toata frumusetea ei, senina si solitara, Manastirea Sihastria.
Asezata la margini de paduri seculare, intr-o depresiune larg deschisa spre soare, adapostita de jur imprejur de culmi ale caror inaltimi variaza intre 800-1100 metri, care o feresc de asprimea iernii si arsita verii, manastirea are o pozitie geografica vrednica de invidiat. Mai sus nici drumul nici paraul nu se incumeta sa mearga. Deci, lundu-si ramas bun unul de la altul, se ramifica in numeroase poteci si tot atatea paraiase ce vin radial dinspre culmea muntilor din jur. Fiecare versant, fiecare obcina si poiana sunt strabatute, dintr-o parte in alta, de poteci ce se intretaie, care fac legatura directa intre manastirile din tinutul Neamt si lumea inconjuratoare.
O poteca urca spre apus, peste crestetul muntelui Stanisoara, cale de patru ceasuri, pana la Hangu. Alta duce la nord, spre varful Taciunele, trece peste plaiuri cu numeroase turme de oi si dupa trei ore coboara in Pipirig. O poteca mai cunoscuta drumetilor se indreapta spre rasarit, urca in piept culmea Agapiei, prin poiana Trapezei, si, dupa un mic popas deasupra, in poiana pustnicului Serghei, coboara in mai putin de trei ore, la ctitoria Hatmanului Gavriil, fie direct, fie prin Agapia Veche. Dar cea mai frecventa este poteca ce urca la sud, spre schitul Sihla, cale de peste un ceas, de unde se poate ajunge la Manastirea Agapia, cat si la manastirile Varatec si Horaita prin poiana Ciungi.

Pe vremea paganului imparat Maximin se afla in cetatea Alexandriei o fecioara cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai inainte imparat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasa, de statura inalta si foarte inteleapta. Caci invatase tot mestesugul cartii elinesti si se deprinsese cu intelepciunea tuturor facatorilor de carti, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon si ale celorlalti. Dar nu numai ale filosofilor, ci si cartile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin si, in scurt, tot mestesugul ritoricesc si silogistic a invatat, incat toti se mirau de intelepciunea ei.

De aceea multi din domnii cei bogati cautau sa o ia de sotie de la maica sa, care era crestina in ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase in acea vreme asupra crestinilor paganul Maximin.

Deci, rudeniile si maica sa adesea o sfatuiau sa se marite, casa nu se instraineze imparatia tatalui sau vreunui alt strain astfel sa se lipseasca de dansa. Iar fecioara Ecaterina, ca o inteleapta ce era, foarte mult iubea fecioria si nicidecum nu voia sa se marite. Dar, vazand ca o supara mult, a zis catre dansii: &quote voiti sa ma marit, apoi aflati-mi un tanar care sa fie asemene mie cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri marturisiti ca intrec pe toate celelalte fecioare si atunci il voi lua de barbat; pentru ca mai nevrednic si mai prost decat mine nu voiesc a lua. Cercetati dar pretutindeni si de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogatia, cu frumusetea si cu intelepciunea, atunci ma marit. Iar daca ii va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine". Ei vazand ca nu este cu putinta a se afla vreun tanar asa, ii spuneau ca feciorii de imparati si altii de domni mari pot sa fie de bun neam si mai bogati decat dansa, dar in frumusete si in intelepciune nu se va asemana nimeni cu dansa. Iar Ecaterina zicea: "Eu barbat necarturar nu voiesc a avea!"

Maica-sa cunoscand un parinte duhovnicesc, om sfant si placut lui Dumnezeu, care vietuia intr-un loc ascuns afara de cetate, a luat pe Ecaterina si a mers cu dansa la acel barbat ce petrecea cu placere de Dumnezeu, ca sa primeasca un sfat bun de la dansul Iar vazand pe fecioara cu chip frumos si cu buna randuiala si auzind masuratele ei cuvinte cu buna intelegere, si-a pus in minte s-o vaneze pentru slujba lui Hristos, Imparatul ceresc.

Astfel, a zis catre dansa: "Eu stiu un tanar minunat, care fara asemanare te intrece pe tine in toate darurile care ai zis ca le ai; pentru ca frumusetea Lui intrece stralucirea soarelui iar intelepciunea Lui indrepteaza toate fapturile si pe cele gandite. Apoi vistieria bogatiei tui se imparte in toata lumea si niciodata nu se imputineaza, ci cat este impartita, tot mai mult se inmulteste; iar neamul Lui cel bun este negrait, neajuns si nestiut".

Acestea auzindu-le fericita Ecaterina socotea ca spune de vreun domn pamantesc si s-a tulburat cu inima si s-a schimbat ia fata si a intrebat pe batranul daca sunt adevarate cele graite. Iar el o incredinta ca sunt adevarate si inca mai multe daruri are tanarul acel ape care nu-i sete cu putinta a le spune. Atunci a intrebat fecioara: "Al cui fecior este Acela pe care tu il lauzi atata?" Iar el a raspuns: "Acest tanar nu are tata pe pamant, ci S-a nascut negrait mai presus de fire dintr-o fecioara de bun neam, preacurata si preasfanta, care, pentru curatenia si sfintenia ei, s-a invrednicit a naste un fiu ca acesta. Ea este inaltata mai presus de ceruri si ei i se inchina toti ingerii, ca unei imparatese a toata faptura".

Ecaterine a zis catre dansul: "Oare este cu putinta ca sa-L vad pe tanarul Acela, de care vorbesti niste lucruri atat de minunate?" Iar batranul a zis catre dansa: &quotaca vel face precum te voi invata eu, apoi te vei invrednici a vedea preastralucita Lui fata". Iar ea a zis catre dansul: "Te vad pe tine om priceput, batran cinstit si cred ca nu minti. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai sa vad pe Cel laudat de tine". Atunci batranul i-a dat icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc in brate si a zis catre dansa: "Aceasta este inchipuirea Fecioarei si a Maicii tanarului Aceluia, de Care ti-am spus niste asemenea minune vrednicii. Deci, ia-o in casa ta, si inchizand usile camarii tale, fa rugaciune catre dansa cu buna cucernicie, toata noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dansa, ca sa-ti arate pe Fiul sau; si am nadejde ca de o vei ruga cu credinta, te va asculta pe tine si te va invrednici a vedea pe Acela de are doreste sufletul tau".

Atunci luand fecioara sfanta icoana s-a dus la casa sa. Si dupa ce a innoptat s-a inchis singura in camera sa si s-a rugat precum o invatase batranul. Deci rugandu-se, a adormit de osteneala si a vazut in vedenie pe imparateasa ingerilor, precum era inchipuita pe icoana, cu Preasfantul Prunc in brate care dadea raze mai stralucite decat soarele. Dar isi intorcea fata catre Maica Sa, incat nu putea Ecaterina sa-l vada in fata; deci a mers in acea parte, iar Hristos si-a intors fata Sa si de acolo. Aceasta facandu-se de trei ori, a auzit pe Preasfanta Fecioara zicand catre Fiul sau: "Vezi, Fiule pe roaba Ta Ecaterina cat este de frumoasa si cu chip cuvios?" Iar El a raspuns: Foarte intunecata este si grozava, incot nu pot privi la dansa!" Apoi iarasi a zis Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu: &quotar oare nu este mult mai inteleapta decat toti ritorii, mai bogata si mai de bun neam decat fecioarele tuturor cetatenilor?" Iar Hristos a raspuns: "Adevar zic tie, Maica Mea, ca fecioara aceasta este fara de minte, saraca si de neam prost; caci se afla in paganatate si de aceea nu voi cauta spre dansa, nici nu voiesc ca sa Ma vada la fata".

Iar Preabinecuvantata Maica a zis catre Dansul: "Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o invata pe ea si-i spune ce sa faca, ca sa se indulceasca de slava Ta si sa vada prealuminata si preadorita Ta fata pe care doresc ingerii sa o vada". Iar Hristos a raspuns: "Sa mearga la batranul care i-a dat ei icoana si precum o va invata acela, asa sa faca; si atunci Ma va vedea si va afla de la Mine dar".

Acestea vazand si auzind Ecaterina, s-a desteptat si se mira de acea vedenie Facandu-se ziua, a mers cu cateva roabe ale sale la chilia sfantului batran si, cazand cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia si-l ruga sa o povatuiasca pe dansa ce trebuie sa faca pentru ca sa se indulceasca de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amanuntul toate tainele adevaratei credinte crestinesti, incepand de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, pana la venirea cea mai de pe urma a Stapanului Hristos; despre slava cea negraita a raiului si despre munca cea cu durere si fara de sfarsit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte invatata si inteleapta, degraba le-a priceput toate si a crezut din toata inima, in Hristos; apoi a primit de la dansul Sfantul Botez. Deci i-a poruncit ei batranul sa se roage iarasi cu multa ravna catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ca sa i se arate ei ca si mai inainte.

Dezbracandu-se Ecaterina de omul cel vechi si imbracandu-se in haina innoirii Duhului, s-a dus la casa sa si toata noaptea s-a rugat cu lacrimi pana cand a adormit. Si atunci iarasi a vazut peimparateasa cerului cu dumnezeiescul Prunc in brate, Care cauta asupra Ecaterinei cu multa milostivire si blandete. Si a intrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Sau, zicand: "Iti place Tie, Fiul meu, fecioara aceasta?" Iar El a raspuns: "Foarte placuta imi este, pentru ca acum este prealuminata si slavita, pe cand mai inainte era rusinata si ocarata. Acum este mai bogata si mai inteleapta, pe cand mai inainte era saraca si nepriceputa; acum o iubesc pe dansa, pe cand mai inainte o compatimeam; si atat de mult o iubesc, incat voiesc sa Mi-o logodesc mireasa". Atunci Ecaterina a cazut la pamant, ziccand: "Nu sunt vrednica, Preaslavite Stapane a vedea Imparatia Ta; ci ma invredniceste ca sa fiu impreuna cu robii Tai", iar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mana cea dreapta si a zis catre Fiul sau: &quota-i Fiul meu, inel de logodna si o fa pe dansa mireasa Ta, ca sa o invrednicesti Imparatiei Tale". Atunci Stapanul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicand acestea:

"Iata, astazi te primesc pe tine mireasa Mea vesnica;deci sa pazesti arvuna aceasta cu dinadinsul si sa nu mai primesti nicidecum arvuna de la un mire pamantesc".

Acestea zicand Hristos Domnul, s-a sfarsit vedenia. Si desteptandu-se fecioara, a vazut cu adevarat in dreapta sa un inel preafrumos si a primit in inima ei atata veselie si bucurie, incat din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Si atat s-a schimbat de minunat, incat nu mai gandea nicidecum la lucrurile pamantesti ci numai la preaiubitul sau Mire cugeta ziua si noaptea. Pe Acela il dorea si de la Acela se povatuia intotdeauna.

In acea vreme a venit in Alexandria imparatul cel fara de lege care avea ravna fara masura pentru nesimtitorii zei, fiind el insusi nesimtitor. Si voind sa le faca praznic mare, a trimis prin toate cetatile si laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca sa se adune la dansul cu jertfe pentru ca sa cinsteasca pe zei. Deci, s-a adunat multime de popor fara de numar, aducand fiecare dupa puterea sa la jertfa unii boi, altii oi, iar cei saraci pasari si altele asemenea. Iar cand a sosit ziua uratei praznuiri, a jertfit mai intai nebunul imparat 130 de junci iar ceilalti domni si boieri au jertfit mai putin si fiecare om aducea jertfa dupa puterea sa. Deci, s-a umplut toata cetatea de racnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau si de mirosul din fumul jertfelor, incat pretutindeni era stramtorare si tulburare si tot vazduhul era necurat.

Savarsindu-se acestea si vazand binecredincioasa si preafrumoasa Ecaterina atata inselaciune si pierzare de suflete omenesti, s-a ranit cumplit la inima, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiasca ravna, a luat cu sine putine slugi si a mers la capistea unde se savarseau jertfele. Iar cand a stat in usile capistei, a atras privirile tuturor prin frumusetea ei, ceea ce era marturie a frumusetii ei celei dinlauntru. Apoi a vestit pe imparatul ca are sa-i spuna un cuvant foarte de folos. Iar el a poruncit sa intre.

Venind Ecaterina inaintea imparatului, mai intai i s-a plecat, dandu-i cinstea cuviincioasa, apoi i-a zis: "Cunoaste, o, imparate, inselaciunea cu care v-ati inselat de diavoli, de slujiti ca unui Dumnezeu idolilor stricaciosi si nesimtitori. Cu adevarat mare rusine este a fi cineva atat de orb si de nesimtitor, ca sa se inchine unor uraciuni ca acestea. Macar crede pe inteleptul tau Diodor care graieste ca zeii vostri au fost odinioara oameni si si-au sfarsit viata lor ticaloseste; si pentru niste lucruri vestite ce au facut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urma, nestiind gandul stramosilor lor, numai pentru pomenire le-ai pus lor statui si parandu-li-se ca este un lucru de mare cinste si de buna cuviinta, au inceput a se inchina lor ca unor zei de care si Plutarh Hironeanul se ingretosase si-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede macar invatatorilor nostri, o! imparate, si nu fii pricina pierzarii atator, suflete pentru care ai sa mostenesti munca cea vesnica. Ci cunoaste pe Unul adevaratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fara de inceput si fara de moarte, Care, in anii cei mai de pe urma,S-a facut om pentru mantuirea noastra. Prin El imparatii imparatesc, tarile se indrepteaza si toata lumea impreuna se bucura si cu singur cuvantul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic si preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea nici nu se veseleste de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceste ca sa pazim poruncile Lui neclintite".

Acestea auzindu-le imparatul, s-a maniat foarte si a ramas fara de raspuns mult timp. Apoi, neputand a se impotrivi cuvintelor ei a zis: "Lasa-ne acum sa ne savarsim jertfa si dupa aceasta vom asculta cuvintele tale".

Necredinciosul imparat savarsind praznicul sau cel paganesc, a poruncit sa aduca pe sfanta fecioara la palatul imparatiei sale si a zis catre dansa: "Spune-ne noua, fecioara, cine esti tu si ce sunt cuvintele pe care le-ai grait catre noi?" Eu sunt fiica imparatului celui ce a fost mai inainte de tine si ma cheama Ecaterina. Am invatat tot mestesugul cartilor ritoricesti, filosofice si a masurarii pamantului si alte intelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea caci sunt desarte si nefolositoare si am voit a ma face mireasa Stapanului Hristos, care graieste prin proorocul Sau acestea: "Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta stiutorilor o voi lepada".

Iar imparatul s-a mirat de intelepciunea ei si, vazand la dansa atata buna cuviinta si frumusete, i se parea ca nu este nascuta din parinti muritori, ci o zeita din zeii pe care-i cinstea el; incat, abia a vrut sa creada ca a iesit din pamanteni asa frumusete negraita, de a carei frumusete ranindu-se, a inceput a-i grai cuvinte de desfranare.

Iar Sfanta, cunoscand gandul lui cel faradelege, a zis catre dansul: &quotiavolii pe care ii cinstiti ca pe niste zei, aceia va inseala si va atrag la pofte dobitocesti; iar eu ma socotesc a fi pamant sau tina, zidita de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa. Si m-a cinstit cu aceasta frumusete, ca din aceasta mai vartos sa se minuneze oamenii de intelepciunea Ziditorului, cum intr-o fata atat de proasta si facuta din tina, a putut sa dea o buna intelegere si frumusete ca aceasta".

Atunci s-a suparat imparatul de aceste cuvinte ale ei si a zis: "Nu grai de rau zeii care au slava nemuritoare". Iar sfanta a raspuns impotriva: &quotaca vei vrea sa scuturi putin de pe minte negura si intunericul inselaciunii, vei pricepe prostimea zeilor tai si vei cunoaste pe adevaratul Dumnezeu al Carui nume, numai daca se graieste de cineva sau daca se insemneaza Crucea Lui in vazduh, izgoneste pe zeii tai si-i sfarama. Si de vei porunci, iti voi arata adevarul aievea".

Imparatul, auzind vorba ei cea sloboda, n-a vrut sa mai vorbeasca cu dansa, temandu-se sa nu-l biruiasca prin cuvintele sale intelepte si sa-l rusineze, ci a zis acestea: "Nu este cu cuviinta imparatului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei intelepti ca sa vorbeasca cu tine; si atunci vei cunoaste neputinta ghiciturilor tale si vei crede in dogmele noastre".

Zicand acestea a poruncit sa pazeasca pe sfanta fecioara cu dinadinsul. Si indata a trimis carti prin toate cetatile stapanirii sale, in acest fel: "Imparatul Maximin, inteleptilor filosofi si ritori care va aflati sub stapanirea noastra, bucurati-va! Toti care slujiti preainteleptului zeu Ermi si chemati pe muze, pricinuitoarele intelepciunii, veniti la mine sa astupati gura unei femei prea-intelepte, care s-a aratat zilele acestea si batjocoreste pe marii zei, numind faptele lor basme si barfeli. Deci, aratati-va intelepciunea voastra parinteasca, pentru ca sa va preamariti intre oameni iar de la mine sa primiti rasplata si daruri pentru osteneala voastra".

Deci, s-au adunat ritorii cei mai alesi si mai intelepti, cincizeci la numar, isteti cu mintea in intelepciune si puternici in grai, carora imparatul le-a zis astfel: "Gatiti-va cu sarguinta si fara de lenevire spre o nevointa cu barbatie impotriva unei fecioare, pentru ca sa o puteti birui in cuvinte; si nu fiti cu nebagare de seama si sa socotiti ca aveti sa vorbiti cu o femeie, ci ca si cum ati avea a sta impotriva unui nevoitor cu barbatie si preaintelept, asa sa puneti toata sarguinta si sa va aratati intelepciunea voastra, de vreme ce eu o cunosc preabine, caci covarseste in intelepciune chiar si pe minunatul Platon. Deci va rog, ca si cum ati avea a va lupta cu un filosof, sa puneti multa sarguinta, si daca o veti birui, apoi mari daruri va voi da; iar de veti fi biruiti, apoi va veti umplea de negraita rusine si in loc de daruri veti primi moarte cumplita".

Zicand acestea imparatul, un ritor care era mai vestit si mai intelept, a raspuns zicand: "Nu te teme, imparate, ca desi este isteata la minte acea femeie, insa ea nu poate fi desavarsita in intelepciune si in mestesugul iscusitei retorici; porunceste numai sa stea inaintea noastra si vei vedea ca indata ce va vedea atatia ritori si filosofi, se va rusina". Iar imparatul, auzind pe filosoful care se lauda, s-a umplut de bucurie si de veselie, nadajduind ca limba cea indrazneata va birui pe fecioara cea plina de blandete si de dumnezeiasca intelepciune.

Deci a poruncit sa aduca indata pe Sfanta Ecaterina inaintea lor - fiind adunata la priveliste multime de popor - vrand sa vada si sa auda acea disputa de cuvinte. Dar mai inainte, pana a nu ajunge trimisii la sfanta, a venit la dansa din cer Arhanghelul Mihail si a zis: "Nu te teme, prunca Domnului, caci Domnul tau iti va da mai multa intelepciune, ca sa biruiesti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori si nu numai aceia ci si multi altii vor crede prin tine in Hristos si toti vor primi cununa muceniciei".

Acestea zicandu-i ingerul, s-a dus. Si venind trimisii au luat-o si au dus-o inaintea imparatului, a filosofilor si a toata privelistea, indata acel viteaz filosof care se lauda, a zis cu mandrie catre Sf. Ecaterina: "Tu esti aceea care fara de rusine si fara de minte ocarasti pe zeii nostri?" Iar sfanta i-a raspuns cu blandete: "Eu sunt, insa nu fara de rusine, nici fara de minte, precum zici tu; ci cu masura si iubire de adevar graiesc acestea, ca zeii vostri sunt nimicuri". Dar ritorii au zis: &quote vreme ce marii facatori de stihuri, poetii, ii laudau pe zeii cei inalti, deci cum graieste limba ta cu atata indrazneala asupra lor, de la care ai luat atata intelepciune si te-ai impartasit de dulceata darurilor lor?" Insa ea a raspuns: "Eu nu de la zeii vostri ci de la Unul adevaratul Dumnezeul meu, Care singur este intelepciune si viata, am darul intelepciunii. Si daca cineva se teme de Dansul si pazeste dumnezeiestile Lui porunci, acela este cu adevarat filosof, iar lucrurile zeilor vostri si povestile voastre sunt vrednice de ras si de ocara si pline de inselaciune. Insa spune-mi, care sunt marii facatori de stihuri ai tai si cum i-au numit pe ei zeii?"

Ritorul a zis: "Mai intai preainteleptul Homer, rugandu-se catre Die, graieste: "Prea slavite Zeus, prea mare zeule si alti zei fara de moarte". Asemenea si preaslavitul Orfeu, multumind lui Apolon, graieste acestea: "O, fiul lui Laton, departe sagetatorule, puternice Fivie, care spre toti privesti si imparatesti peste cei muritori si peste cei fara de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!ť in acest fel cinsteau pe zei cei dintai, si marii si slavitii facatori de stihuri, si aievea i-au numit pe ei fara de moarte. Deci tu nu te insela, nici nu te inchina Celui rastignit ca unui Dumnezeu, caci nimeni din inteleptii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu si nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu".

Sfanta Ecaterina a raspuns: "Acelasi Homer al vostru graieste in alt loc despre marele zeu Die ca este mincinos, inselator si viclean si ca au vrut sa-l lege alti zei, adica Hera, Poseidon si Atena, de n-ar fi fugit sa se ascunda. Asemenea si multe alte lucruri de ocara asupra zeilor vostri arata cartile voastre. Iar de vreme ce ai zis ca pe Cel rastignit nici u-nul din dascalii cei vechi nu-L marturisesc a fi Dumnezeu, apoi desi nu se cade a cerceta mult despre Dansul, pentru ca este Dumnezeu adevarat, Facatorul cerului si al pamantului, al marii, al soarelui, al lunii si a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat si negrait; dar pentru o mai invederata incredintare, voi arata dovezi din cartile voastre.

Asculta ce graieste despre dansul prea inteleapta voastra Silvia, marturisind despre dumnezeiasca Lui intrupare si despre mantuitoarea rastignire: "Va veni mai tarziu cineva pe acest pamant si va fi trup fara de pacat, cu hotarele dumnezeirii celei fara de osteneala va dezlega patimile cele nevindecate, si Acestuia I se va face zavistie de catre poporul cel necredincios si va fi spanzurat la inaltime, ca si cum ar fi fost vrednic mortii". Asculta si pe nemincinosul tau Apolon, cum fara voia lui a marturisit pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: "Unul Cel ceresc ma sileste pe mine, Cel Care este Lumina in trei straluciri; si Cel ce a patimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a patimit, caci amandoua sunt, si muritor cu trupul si strain de stricaciune, acelasi Dumnezeu este barbat, rabdand toate de la cei muritori, adica cruce, ocara si ingropare".

Acestea le-a zis Apolon despre adevaratul Dumnezeu, Care este fara de inceput, asemenea cu Cel ce L-a nascut pe El si pururea deo-fiinta, inceput, radacina si izvor al tuturor bunatatilor zidite; a zidit lumea din nefiinta in fiinta si o chiverniseste pe dansa si, fiind de o fiinta cu Tatal, S-a facut om pentru noi si a umblat pe pamant, aratand, invatand si bine facand oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemultumitori, ca sa dezlege osandirea cea dintai si sa primim indulcirea si fericirea cea de demult.

Si astfel, iarasi ne-a deschis usile raiului ce au fost incuiate si, inviind a treia zi, S-a inaltat la cer, de unde a trimis Duhul Sfant ucenicilor Sai. Iar ei, mergand in toata lumea, au propovaduit dumnezeirea Lui, in care si tie, filosofule, ti se cade a crede, ca sa cunosti pe adevaratul Dumnezeu si sa fii rob al Aceluia, Care este milostiv si mult indurat si pe cei ce au gresit ii cheama, zicand:

"Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni. Deci, crede macar pe invatatorii si pe zeii tai, pe Platon, pe Orfeu si pe Apolon, care au marturisit curat si luminat pe Hristos Dumnezeu".

Acestea si multe altele ca acestea graind preainteleapta Ecaterina, s-a spaimantat filosoful, ramanand fara raspuns si neputand sa mai graiasca ceva impotriva. Iar imparatul, vazandu-l biruit, minunandu-se, a poruncit celorlalti sa vorbeasca cu sfanta fecioara. Dar ei s-au lepadat, zicand: "Nu putem sta impotriva adevarului, caci daca incepatorul nostru a tacut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?" Atunci imparatul maniindu-se, a poruncit sa aprinda un foc mare in mijlocul cetatii pentru ca sa arda pe toti filosofii si ritorii. Insa ei, auzind judecata si raspunsul imparatului asupra lor, au cazut la picioarele sfintei, cerand sa se roage pentru dansii catre Unul adevaratul Dumnezeu, ca sa le ierte toate cate au gresit din nestiinta si sa-i invredniceasca de Sf. Botez si de darul Preasfantului Duh.

Sfanta, umplandu-se de bucurie, a zis catre dansii: "Cu adevarat sunteti fericiti, caci lasand intunericul, ati cunoscut lumina cea adevarata si, trecand cu vederea pe acest imparat stricacios de pe pamant, v-ati apropiat de Cel ceresc. Deci, sa nadajduiti fara indoiala spre mila Lui si sa credeti ca focul cu care va infricoseaza paganii va va fi voua botez si scara care va inalta la cer. in acest foc curatindu-va de toata necuratia trupului si a duhului, va veti afla ca niste stele luminate si curate inaintea slavei imparatului si veti fi iubitii Lui prieteni". Zicand acestea Sfanta, i-a bucurat cu aceasta nadejde si a insemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adica cu Sfanta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire si, luandu-i ostasii, i-au aruncat in foc, in a saptesprezecea zi a lunii noiembrie. Facandu-se seara, au mers niste oameni binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu ca sa adune moastele lor si i-au aflat pe toti intregi, caci nici parul capului lor n-a fost ars; pentru care multi s-au intors la adevarata cunostinta, iar moastele lor le-au ingropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar imparatul avea purtare mare de grija pentru Sfanta Ecaterina in ce chip ar putea s-o intoarca la a sa paganatate. Si nesporind nimic cu silogismele filosofice, a inceput cu imbunari si viclesuguri a o amagi, zicand: "Asculta, fiica buna, te sfatuiesc ca un parinte iubitor de fii, inchina-te marilor zei si mai vartos muzicescului Ermi, care te-a impodobit cu atatea daruri filosofice, si eu voi imparti cu tine imparatia mea, martori imi sunt zeii, si iti voi da jumatate din stapanirea mea si vei vietui impreuna cu mine, veselindu-te neincetat".

Iar Sfanta, ca o inteleapta ce era, pricepand gandul, viclesugul si inselaciunea lui, a zis catre dansul: "Leapada, o, imparate, viclesugul si nu te asemana vulpii; pentru ca eu ti-am spus o data ca sunt crestina si m-am logodit cu Hristos; pe Dansul il am Mire si Sfetnic si frumusetea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicesti decat porfira imparateasca". Imparatul iarasi a zis: "Ma silesti, desi nu voiesc, sa-ti necinstesc vrednicia ta si trupul tau sa-l infasor cu multe rani".

Dar Sfanta a raspuns: "Fa ce voiesti, pentru ca, cu aceasta ocara vremelnica, imi vei mijloci mie slava cea vesnica si multime de popor, precum nadajduiesc, va crede prin mine in Hristosul meu. Si din palatul tau multi vor merge impreuna cu mine in sfintitele camari ceresti". Acestea a proorocit Sfanta, iar Dumnezeu, Care priveste din inaltime, a adus la indeplinire proorocia ei.

Atunci imparatul, maniindu-se foarte, a poruncit sa dezbrace de pe dansa porfira si, asa s-o bata fara mila cu vine de bou. Deci au batut-o slugile pe Sfanta Mucenita Ecaterina doua ceasuri peste spate si peste pantece, pana ce s-a umplut de rani tot trupul ei cel fecioresc si s-a facut fara chip in batai, ea, care mai inainte era atat de frumoasa. Iar sangele ei curgea siroaie si s-a inrosit pamantul de dansul. Dar Sfanta statea cu barbatie si vitejie, incat toti cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urma a poruncit fiara cea cumplita ca s-o duca in temnita si sa nu-i dea mancare pana cand se va mai gandi cu ce fel de munci s-o piarda pe dansa.

Augusta, sotia imparatului, avea insa mare dorinta sa vada fata Sfintei Ecaterina, caci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de intelepciunea si de barbatia ei; iar mai vartos, ca avusese o vedenie in somn, din care pricina s-a ranit cu inima spre dragostea ei, incat nu mai putea nici sa doarma. Iesind imparatul din cetate pentru o pricina si zabovind acolo cateva zile, imparateasa a avut prilejul sa dobandeasca ceea ce dorea. Caci era acolo un boier mare, credincios prieten al imparatului, cu dregatoria voievod, anume Porfirie, om foarte intelept. Acestuia i-a marturisit Augusta gandul sau, in taina, zicandu-i acestea:

"Intr-una din noptile trecute am vazut in vedenie pe Ecaterina, sezand in mijlocul multor tineri si fecioare frumoase, imbracata in haine albe; si atata stralucire iesea din fata ei, incat nu puteam privi la dansa. Iar ea m-a asezat aproape de dansa si mi-a pus pe cap o cununa de aur, zicandu-mi: "Stapanul Hristos iti trimite tie aceasta cununa". De atunci am atata dorinta ca sa o vad, incat nu aflu odihna inimii mele. Rogu-te dar, fa in vreun chip ca sa o vad in taina". Iar Porfirie i-a raspuns: "Eu voi implini dorinta ta imparateasca". Deci, facandu-se noapte, voievodul a luat cu sine doua sute de ostasi si a mers la temnita impreuna cu imparateasa si dand strajerilor bani, au intrat la Sfanta.

Cand a vazut-o imparateasa, s-a mirat de stralucirea fetei ei, care inflorea cu dumnezeiescul dar. Cazand degraba la picioarele ei, cu lacrimi in ochi a inceput a zice acestea: "Acum sunt imparateasa fericita, ca m-am invrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; si insetam ca cerbul sa aud limba ta cea izvoratoare de miere. Si acum, fiindca m-am invrednicit a dobandi ceea ce am dorit, nu ma voi mai mahni, chiar daca m-as lipsi si de imparatie si de viata. Caci ma bucur cu inima si cu sufletul, privind la atata stralucire ce rasare din preafrumoasa ta fata. Fericita esti tu si vrednica de lauda ca te-ai lipit de un Stapan ca Acesta, de la Care primesti atatea daruri".

Iar Sfanta i-a raspuns, zicand: "Fericita esti si tu, o! imparateasa pentru ca vad cununa capului tau, ridicata la inaltime de cetele ingeresti, pe care dupa trei zile o vei primi pentru putina patimire ce vei rabda, ca sa mergi la adevaratul imparat si sa imparatesti cu El vesnic". Iar ea a zis catre dansa: "Ma tem de munci si mai vartos de barbatul meu, caci este foarte aspru si fara de omenie". Zis-a ei Sfanta: "Indrazneste, ca vei avea pe Hristos in inima ta, Care iti va ajuta ca sa nu se atinga nici o munca de sufletul tau. Caci numai putin va boli trupul tau, catava vreme si apoi se va odihni acolo vesnic".

Acestea zicand Sfanta, a intrebat-o pe ea Porfirie, zicand: "Ce daruieste Hristos celor care cred intr-insul? Pentru ca voiesc si eu sa cred intr-insul si sa fiu ostasul Lui". Zis-a lui Sfanta Mucenita:
&quotar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura crestineasca?" Iar Porfirie a raspuns: "Eu din copilaria mea tot cu razboiul m-am indeletnicit si de alte lucruri n-am avut purtare de grija". Zis-a lui Sfanta: "Nu poate limba sa marturiseasca bunatatile pe care le-a gatit Preabunul si Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El si pazesc poruncile Lui".

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negraita si a crezut in Hristos, impreuna cu cei doua sute de ostasi si cu imparateasa. Si sarutand toti cu buna cucernicie pe mucenita, s-au dus. Iar milostivul si iubitorul de oameni Hristos, n-a lasat pe sfanta Sa mireasa nebagata in seama atatea zile ci, ca un parinte iubitor de fii, avea purtare de grija de dansa si-i trimitea in toate zilele hrana, printr-o porumbita. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slava si cu multe cete ceresti. Si mai mult a intarit barbatia ei si a umplut-o de indrazneala, zicand: "Nu te teme, iubita Mea mireasa, pentru ca Eu sunt cu tine si prin rabdarea ta pe multi vei intoarce catre Mine, si de multe cununi te vei invrednici". Cu astfel de cuvinte mangaind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, sezand imparatul la judecata, a poruncit sa o aduca pe mucenita, care a intrat in curtile imparatesti cu lumina cea stralucitoare si cu atatea daruri duhovnicesti, incat cei ce stateau inainte se minunau de stralucirea frumusetii ei. Si s-a minunat imparatul foarte tare, vazand ca n-a slabit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusetea fetii sale in atatea zile, socotind ca i-a dat cineva hrana in temnita si de aceea voia sa pedepseasca pe strajeri. Dar Sf. Ecaterina, ca sa nu fie altii munciti fara vina pentru dansa, a marturisit adevarul, zicand: "Sa stii, imparate, ca mie nu mi-a dat hrana vreo mana omeneasca, ci Stapanul meu Hristos, Care ingrijeste de robii Sai. Acela m-a hranit pe mine". Deci, mirandu-se imparatul de o frumusete ca aceea, a vrut sa o ispiteasca pe dansa iarasi cu imbunari si cu viclesug, zicandu-i acestea: "Tie ti se cade sa imparatesti, fiica mea, caci esti doamna in chipul soarelui, care si pe Artemida o covarsesti cu frumusetea. Vino dar de jertfeste zeilor, ca sa imparatesti cu noi si sa ai viata plina de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ti pierde cu muncile o asa podoaba si frumusete". Sfanta a zis: "Eu sunt pamant si cenusa si toata frumusetea ca o floare se vestejeste si ca visul piere prin boala sau de batranete; iar dupa moarte cu totul putrezeste. Deci nu te ingriji de buna cuviinta si de frumusetea mea".

Acestea vorbindu-le Sfanta Ecaterina cu imparatul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran si chinuitor nemilostiv, vrand sa arate catre imparatul dragoste si buna voire, a zis: "Eu, imparate, am aflat o munca prin care vei birui pe aceasta fecioara. Porunceste sa se faca patru roti de lemn intr-o osie si sa bata imprejur sulite ascutite si alte fiare ascutite; doua roti sa se intoarca in stanga si doua in dreapta, iar in mijlocul lor sa fie fecioara legata. Si asa, intorcandu-se rotile, sa-i zdrobeasca trupul ei. Insa mai intai sa se intoarca rotile singure inaintea fecioarei, pentru ca, vazandu-le, sa se teama de munca cea cumplita si sa se plece la voia ta; iar de nu, apoi sa primeasca amara moarte". Placand imparatului sfatul eparhului, a poruncit sa faca acel fel de roti. Si fiind adusa sfanta la acea cumplita munca, a intors rotile cu multa nevoie inaintea ochilor ei, ca sa o infricoseze. Apoi a zis tiranul catre dansa: "Oare vezi ce munca ti s-a pregatit, in care vei lua moarte amara, de nu te vei inchina zeilor?" Iar ea a raspuns: &quote multe ori ti-am spus gandul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fa ceea ce voiesti".

Vazand el ca nu poate sa o infricoseze cu nimic si sa o intoarca de la Hristos, a poruncit sa o lege intre roti si sa le intoarca repede, pentru ca, cu acele fiare ascutite, sa fie zdrobita in bucati si sa moara cu cumplita moarte. Deci incepandu-se acea munca, indata s-a pogorat ingerul Domnului din cer si a dezlegat pe Sfanta din legaturi, iar rotile le-a sfaramat in bucati, iar acelea, sarind din locul lor, pe multi pagani ranindu-i, i-au omorat. Iar poporul ce era de fata, vazand acea minune preamarita, striga: "Mare este Dumnezeul crestinilor!" Dar imparatul se intunecase de manie si iarasi se gandea ca sa afle asupra mucenitei vreo munca mai noua.

Imparateasa, auzind acea minune, a iesit din camera ei si a inceput a mustra pe imparatul, zicand: "Cu adevarat esti nebun si fara de minte, daca indraznesti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, si a munci pe roaba Lui cu nedreptate!" Acestea fara nadejde, auzindu-le imparatul, s-a salbaticit de manie si s-a facut fara de omenie, mai mult decat toate fiarele. Si, lasand pe Sfanta Ecaterina, si-a intors mania asupra sotiei sale, uitandu-si dragostea cea fireasca fata de dansa.
Deci a poruncit ca sa aduca o lada mare si sa o umple cu plumb, ca sa fie nemiscata. Acolo a pus sanii femeii sale, intre capac si lada si a batut cuie prin capac si prin lada, strapungandu-i, incat i s-a pricinuit o durere nespusa si i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericita Augusta, rabdand acea durere negraita, se bucura, patimind pentru adevaratul Dumnezeu, catre Care se si ruga ca sa-i trimita ajutor din inaltime.

Deci, rupandu-se sanii ei, curgea sangele ca un izvor si toti care erau de fata s-au umplut de jale si-i durea inima pentru aceea care patimea munca cea mai amara si mai, nesuferita. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe sotia sa, ci a poruncit sa-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osanda aceasta a zis catre Sfanta Ecaterina: "Roaba adevaratului Dumnezeu, fa rugaciune pentru mine!" Iar aceea a zis: "Mergi cu pace, ca sa imparatesti cu Hristos in veci!" Si astfel a fost taiata fericita imparateasa afara din cetate in ziua de douazeci si trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luand noaptea trupul ei, l-a ingropat cu cinste. Iar a doua zi a stat inaintea imparatului, impreuna cu ostasii cei ce crezusera in Hristos, si a zis: "Si noi suntem ostasi ai marelui Dumnezeu".

Aceasta nerabdand imparatul sa auda, a oftat din adancul inimii, zicand: "Vai, am pierit, ca m-am pagubit de minunatul Porfirie!" Apoi, intorcandu-se catre ceilalti ostasi, a zis: "Si voi, ostasii mei preaiubiti, v-ati inselat si v-ati indepartat de zeii parintesti? Dar cu ce v-au gresit voua zeii de i-ati parasit pe dansii?" Iar ei nu i-au raspuns lui cuvant, ci numai Porfirie a zis: "Pentru ce lasi capul si intrebi picioarele? Vorbeste cu mine". Iar el a zis: "Cap rau, tu esti pricina pierzarii lor". Si neputand mai mult a grai de manie, a poruncit sa le taie capetele tuturor; si asa s-au sfarsit. Deci, sa implinit proorocia Sf. Ecaterina, care a zis imparatului: "Ca multi din palatele tale vor crede in Hristos Dumnezeu".

Dupa acestea, aducand muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis catre dansa: "Multa suparare si paguba mi-ai facut! Tu ai inselat pe femeia mea si pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea ostilor mele si alte multe rautati mi s-au intamplat mie prin tine si se cadea indata fara de mila sa te omor; dar te iert pentru ca imi este mila a te pierde pe tine, o fecioara atat de frumoasa si inteleapta. Deci, fa-mi voia, iubita mea! Jertfeste zeilor ca sa te fac imparateasa si niciodata nu te voi mai supara, nici voi face vreun lucru fara de sfatul tau. Si vei vietui impreuna cu mine intr-atata veselie si fericire, in care nici una din imparatese n-a fost vreodata".

Acestea si multe altele graia vicleanul, cautand sa insele pe mireasa lui Hristos cea aleasa. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele inselatoare sa o desparta de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legatura dragostei celei adevarate. Apoi, vazand ca nici cu momeli, nici cu fagaduinte, nici cu ingroziri, nici cu munci nu poate sa o induplece pe cea mai tare decat diamantul, a dat asupra ei hotararea sa-i fie taiat capul afara din cetate.

Deci, luand-o ostasii, au dus-o la locul de chin. Si mergea in urma ei popor mult, barbati si femei, plangand pentru dansa, caci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tanara preafrumoasa si prea inteleapta. Iar cele mai alese dintre femei si de neam bun ziceau catre dansa, tanguindu-se:
"O, preafrumoasa si prealuminata fecioara, pentru ce esti asa de aspra cu inima si cinstesti mai mult moartea decat viata aceasta preadulce? Si pentru ce-ti pierzi in desert si fara de vreme floarea tineretilor tale? Oare nu este mai bine sa asculti pe imparatul si sa te indulcesti de atatea bunatati in viata aceasta, decat sa mori ticaloseste?"

Iar ea a raspuns: "Lasati plansul cel fara de folos si mai vartos va bucurati, ca eu vad acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Facatorul si Mantuitorul meu, Care este frumusetea mucenicilor, cununa si slava mea. Si ma cheama catre frumusetea raiului cea negraita, ca sa imparatesc impreuna cu Dansul si sa ma veselesc in veacul cel fara de sfarsit. Deci nu plangeti pentru mine, ci plangeti pentru voi, caci pentru necredinta voastra aveti sa mergeti in focul cel fara de sfarsit, ca sa va munciti in veci".

Apoi, ajungand la locul de taiere, a facut rugaciunea aceasta: &quotoamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, multumescu-Ti ca ai pus pe piatra rabdarii picioarele mele si ai indreptat pasii mei. Tinde-Ti acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai intins pe Cruce si primeste sufletul meu, pe care l-am adus Tie ca jertfa, pentru dragostea Ta. Adu-Ti aminte, Doamne, caci trup si sange sunt, si nu lasa greselile mele cele facute din nestiinta, ca sa fie aratate de cumplitii ispititori la infricosata Ta judecata, ci spala-le cu sangele pe care-l vars pentru Tine si randuieste ca trupul acesta, care, ranindu-se, se taie cu sabia, sa fie nevazut de vrajmasii tai cei ce ma prigonesc.

Cauta dintru inaltimea Ta, Doamne, si asupra poporului acestuia ce sta inainte si-l povatuieste la lumina cunostintei Tale. Si acelora care vor chema prin mine numele Tau Cel preasfant, da-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toti sa se laude maririle Tale in veci".

Astfel rugandu-se, a zis chinuitorului: "Savarseste-ti porunca!" Iar el, intinzand sabia, i-a taiat cinstitul ei cap; si a curs din rana lapte in loc de sange. Iar cinstitele ei moaste le-au luat in acel ceas sfintii ingeri, precum s-a vazut de credinciosii cei vrednici si le-au dus cu cinste in Muntele Sinai, in slava lui Hristos Dumnezeu, Care, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, intr-o dumnezeire imparateste in veci. Amin.

Acest cuvios parinte de neam straroman s-a nascut prin anii 365 de la venirea mantuirii prin Hristos Domnul, in Dobrogea, numita pe atunci Scitia Mica, la un loc ce-i pastreaza din vechime pana azi numele, "podisul Casian " si "pestera lui Casian". Localitatea Casimcea din judetul Tulcea ii poarta de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsa, a urmat scolile timpului. Dar insufletit de o arzatoare sete de desavarsire duhovniceasca, renunta de tanar la atractiile desarte si inselatoare ale vietii lumesti si pleaca la Locurile Sfinte insotit de ,,prietenul sau, Gherman, frate nu prin nastere, ci in duh. Asa au ajuns amandoi calugari intr-o manastire din Betleem. Intemeindu-se dupa cuviinta in randuielile vietii chinoviale, adica de obste, dupa modelul de viata al calugarilor din Palestina, Mesopotamia si Capadocia si simtind in el dorul de o mai mare desavarsire, au hotarat sa plece in sihastriile Egiptului, la anahoretii despre a caror imbunatatita viata duhovniceasca auzisera. Asa au ajuns la comunitatile din delta Nilului, adancindu-se de acolo tot mai mult in pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, cautau cu ravna pe sfintii insingurati, ca sa cinsteasca in ei stralucirea harului si bogatia roadelor lor pentru a le cere sfaturi duhovnicesti pentru mantuirea sufletului. Aceste intrebari si raspunsuri ne vor fi lasate ca o mostenire sfanta in cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a inzestrat Biserica.

Dobandind pe cat puteau sa adune din invatatura cereasca, au mai ramas in Egipt sapte ani la sfatul Awei Iosif si apoi au mers mai departe, cercetand din loc in loc pe acesti invatatori in lucrul duhovnicesc pana ce au ajuns in vestita pustie Schetica unde Sfantul Macarie intemeiase si facuse "pustia stralucitoare" vrednica de a fi sarbatorita de toti. Aici se nevoiau intr-o asceza aspra un mare numar de calugari, printre care straluceau indeosebi Cuviosii Parinti: Moise, Serapion, Teona, Isaac si preotul Pafnutie, invatatorul lor. El le spunea ca nu este de-ajuns pentru calugar sa renunte la lume, parasind bunurile si maririle lumesti pentru a se dedica grijii de suflet in nevointa, in asceza si tacere.

De aici inainte trebuie implinita o a doua "renuntare", care consta in a te lepada de obiceiurile, viciile si atractiile vechi ale sufletului si ale trupului printr-o lupta indelungata si rabdatoare, plina de ispite, dar care duce la curatia inimii. Caci acesta este scopul calugarului: sa stea de vorba permanent cu Dumnezeu prin neincetata rugaciune, incat mintea, nerisipita la grijile lumii, sa ajunga cu liniste si pace in altarul despatimit, curatit al inimii. Iar capatul lucrului sau este viata de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobandi chiar de aici, de jos, o arvuna, o pregustare a ei prin sfanta iubire. Caci, intr-adevar, ajuns la un anume sfarsit al celei de-a doua "renuntari", sufletul pe de-a-ntregul tinzand catre Hristos Cel dorit, calugarul trebuie sa mai implineasca cea de-a treia "renuntare" care cuprinde intreaga desavarsire. Iar aceasta consta in parasirea oricarei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de fata si vazute ale ei, socotite marete, desi sunt desarte si repede trecatoare, pentru a se lasa condus de Dumnezeu in "pamantul fagaduintei" in care nu mai cresc spinii si buruienile viciilor, in lacasurile cele vesnice in care vom ramane pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), in simtirea negraitei bucurii si a revarsarii luminii dumnezeiesti.

Acesta este marele dar al rugaciunii curate, caci "atunci precum graia Awa Isaac - acea iubire desavarsita, prin care El ne-a iubit mai intai, trece si in adancul inimii noastre prin virtutea rugaciunii curate". Aceasta se va face asa cand toata dragostea, toata dorinta, toata ravna, toata stradania, tot cugetul nostru, tot ce traim, ce vorbim, ce respiram, va fi cu Dumnezeu, si, cand acea unitate care exista vesnic intre Tatal si Fiul si intre Fiul si Tatal, prin Duhul Sfant, va trece si in simtirea si in mintea noastra, asa precum El ne iubeste cu iubirea cea adevarata si curata care nu se stinge niciodata, sa ne daruim si noi Lui printr-o legatura vesnica, de nedespartit, pentru ca orice respiram, orice intelegem, orice vorbim, sa fie in legatura cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atat cat este cu putinta pe pamant, plinind cuvantul Apostolului: &quotumnezeu este totul in toate".

Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atat de desavarsita cu Tatal, vom putea zice Celui Care este Fiu si mostenitor prin fire: "Toate cate are Tatal ale Mele sunt" (Ioan 16,15). Pentru ca El Insusi S-a rugat, graind despre noi: "Parinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu sa fie si ei cu Mine". Aceasta trebuie sa fie nazuinta pustnicului, aceasta toata stradania, pentru ca, dupa cuviinta, sa aiba chiar in acest trup chipul fericirii viitoare si sa inceapa sa guste inainte din inceputul vietii si maririi ceresti. Acesta este scopul intregii desavarsiri: ca sufletul, eliberat de orice lanturi trupesti, sa se inalte zilnic la negraitele daruri ale vietii duhovnicesti, intr-atat incat intreaga viata si bataie a inimii sa devina o unica si negraita rugaciune (Convorbirea a X-a). Cat de mangaiat si uimit este crestinul, descoperindu-i-se un asemenea suis al sufletului intru care petreceau strabunii nostri sfintii!

Astfel, indrumati de pe culmile vietii calugaresti si contempland plinirea vie la acesti straluciti anahoreti, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate si neclintita statornicie vietii contemplative. In linistea chiliei, Sfantul Casian a izbutit sa faca experienta luptei aspre a sufletului indragostit de Dumnezeu, impotriva gandurilor patimase si a demonilor pizmasi, indeosebi impotriva ispitei amortirii sufletului, a plictiselii care-i tulbura pe eremiti si ii silesc sa-si paraseasca retragerea linistirii. Din aceasta adanca experienta personala si din invatatura altor barbati invatati, ca Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut in Nitria, Cuviosul Casian a intocmit o invatatura aleasa de lupta duhovniceasca impotriva celor opt pacate capitale, anume: al lacomiei, adica al imbuibarii de mancare, al desfranarii, al iubirii de arginti sub care se intelege zgarcenia, al maniei, al tristetii, al nelinistii, sau al dezgustului inimii, al slavei desarte si al trufiei.

Dupa sapte ani, Cuviosii Ioan si Gherman s-au intors la Betleem, unde au dobandit de la parintele lor duhovnicesc binecuvantarea de a trai de aici inainte in pustnicie. Si asa plecara cu ravna si grabire in Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regasi linistea cuvenita contemplatiei, din pricina unor invinuiri nedrepte la care erau supusi calugarii din Egipt de catre arhiepiscopul Teofil al .Alexandriei Atunci Cuviosii Ioan si Gherman, urmand unui grup de 50 de monahi, hotarara sa-si caute linistea la Constantinopol, sub ocrotirea, Sfantului si marelui Ioan Gura de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De indata ce ii vazu marele intre patriarhi, deslusind cu o tainica privire calitatea sufletelor lor, reusi sa-l convinga pe Gherman sa primeasca prin mainile lui preotia, iar Casian diaconia. Cucerit de curatia si sfintenia Sfantului Ioan Gura de Aur - si de negraita sa maiestrie a cuvantului, Casian se aseza cu un zel fierbinte sub calauzirea sa spirituala, consimtind sa jertfeasca linistea pustiei pentru a scoate castig din petrecerea pe langa un asemenea invatator.

Dar n-a trecut mult timp ca iata, Sfantul Ioan Gura de Aur - victima a lui Teofil - fiind in dus in exil, Cuviosii Casian si Gherman au fost trimisi de cler si popor in misiune la Roma, insotindu-l pe episcopul Paladie ca sa instiinteze printr-o scrisoare pe episcopul Romei, Inocentiu I, de suferintele Sfantului Ioan Gura de Aur. Sfantul Casian petrecu astfel zece ani la Roma si in acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat, pentru barbati, Manastirea Sfantul Victor, pe mormantul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mantuitorului, pe la anul 415. Barbat mult incercat in viata ascetica si totodata parinte ajuns la o mare intelepciune pastorala, el a oferit multimii calugarilor care se adunau in jurul lui adevarata traditie monahala pe care o primise de la parintii din Rasarit, tinand seama insa de conditiile de viata din Galia, de clima si de firea locuitorilor de aici.

La rugamintea Sfantului Castor, episcop de Apt, el a intocmit lucrarea sa "Institutii cenobitice" (randuieli pentru viata in comun), pentru manastirile pe care le intemeiase in Proventa. In aceasta lucrare, el descrie modul de vietuire al calugarilor din Egipt, dar cu oarecare pogoramant in ceea ce era prea aspru pentru calugarii din Galia, urmand si aici randuielile care se obisnuiau in Palestina, in Capadocia, in Mesopotamia. Caci scrie el: &quotaca se implineste porunca dumnezeiasca cu dreapta socoteala si dupa putere, atunci pazirea ei are masura desavarsirii, chiar daca mijloacele nu sunt aceleasi". El descrie apoi leacurile si caile de vindecare ale celor opt pacate capitale, spre a conduce sufletul la desavarsirea virtutii. Mai tarziu el a completat aceasta invatatura duhovniceasca prin cartea "Convorbirilor" in care infatiseaza, la cererea eremitilor care traiau la Lerins si in insulele Hyeres de langa Marsilia, treptele mai inalte ale luptei pentru curatirea inimii si contemplatie, folosindu-se de invatatura marilor anahoreti, pe care ii intalnise in Egipt. Sfantul Casian a inzestrat astfel, din inceputurile lui, monahismul din Galia cu o temeinica armatura duhovniceasca, adapandu-l din izvoarele vii ale parintilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa, ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa". Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot". O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

Fata de aceste impotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a ramas statornic in dreapta credinta a Bisericii, departe de zgomot si certuri, invatat cu adancul contemplarii divine, taina a unei paci nesurpate si blande si a unei linisti senine. El isi incredinta in pace sufletul sau lui Dumnezeu catre anul 435. Cunoscut ca sfant de cei din vremea lui, el este cinstit de toti calugarii Bisericii Apusene ca parinte al lor si ca unul dintre cei mai mari invatatori ai monahismului. Sfintele sale moaste sunt pastrate pana in ziua de astazi in Manastirea Sfantul Victor din Marsilia.

Deciu si Valerian, paganii imparati ai Romei, chemand pe toti domnii si boierii lor, s-au sfatuit pentru intinderea si inmultirea cinstirii zeilor lor si pentru pierzarea si risipirea sfintei credinte crestinesti. Si toti, cu un gand, s-au invoit la acel sfat faradelege si au dat o porunca in capitala Romei, care era scrisa astfel:

"Imparatii Romei, biruitorii cei nebiruiti, pururea cinstiti, marii credinciosi Deciu si Valerian, impreuna cu toti boierii, dau in stire ca de vreme ce facerile de bine si darurile zeilor nostri le-am cunoscut si ne-am indulcit si de biruintele ce ne sunt date noua de la dansii asupra vrajmasilor nostri; apoi, ca tot felul de roade primim de la dansii cu indestul are, prin buna prefacere a vazduhurilor si i-am cunoscut pe ei a fi noua mari facatori de bine si de obste randuitori pentru cele de folosul nostru.Drept aceea cu un sfat impreuna glasuit cu boierii, poruncim ca toata randuiala poporului, liberi si robi, ostasii si neostasii, sa aduca jertfa zeilor, cazand la dansii si cu rugaciune plecandu-se. Iar daca va indrazni cineva a calca dumnezeiasca noastra porunca ce este intarita de noi cu sfat de obste, pe unul ca acela poruncim ca sa-l arunce legat in temnita, apoi sa se omoare prin felurite munci. Si de se va pocai, plecandu-si genunchii, de mare cinste se va invrednici de la noi. Iar de se va impotrivi, apoi dupa multe munci, sa ia pedeapsa de sabie sau sa fie aruncat in mare sau sa se dea spre mancare pasarilor si cainilor; mai vartos daca se va afla cineva de credinta crestineasca, aceea astfel sa fi, muncit. Iar cei ce se vor supune poruncii noastre, mar, cinste si daruri vor mosteni. Fiti sanatosi cu buna norocire". Astfel de porunca imparateasca fiind data, s-a tulburat toata cetatea Romei, caci se propovaduia acea porunca far de Dumnezeu prin toata cetatea si se trimitea prin toat cetatile si imprejurimile lor. In acea vreme s-au sculat barbarii asupra imparatiei Romei si pregateau imparatii ostile lor ca sa iasa la razboi impotriva barbarilor. Deci a poruncit trupelor de prin toate cetatile sa se adune la Roma. Atunci a venit si trupa in care era ostas Mercurie si s chema trupa aceea Martenses din Armenia cea Mare, sub stapanirea voievodului Satumin.

Deci, iesind imparatul Deciu la razboi, a ramas in Roma Valerian si, facandu-se multa vreme razboi si macel mare intre barbari si romani, s-a aratat lui Mercurie ingerul Domnului in chip de om mare, imbracat in haine albe tinand in mana sa o sabie, si a zis catre dansul: "Nu te teme Mercurie, nici te infricosa, caci sunt trimis spre ajutor tii ca sa te fac biruitor. Deci, primeste aceasta sabie si pomeste asupra barbarilor si, dupa ce-i vei birui, sa nu uiti pe Domnul Dumnezeul tau!" Iar el fiind inspaimintat, i se parea ca cel ce i s-a aratat este unul din boierii Romei. Si luand sabia pe care i-o daduse, a pornit cu mare iuteala asupra potrivnicilor, pe care-i taia ca pe niste iarba. Si trecind prin trupele barbarilor, pana la imparatul lor, l-a ucis cu sabia si impreuna cu el multime mare de ostasi viteji, incat i se lipi se mana cu sange de manerul sabiei. Si asa au fost biruiti si izgoniti barbarii de catre romani.

Atunci Deciu, vazand vitejia cea mare a lui Mercurie, l-a chemat la sine si, cinstindu-l cu mari daruri, l-a pus voievod peste toate ostile. Apoi, parindu-i-se lui Deciu caci cu ajutorul zeilor au biruit pe vrajmasi, se veselea foarte si impartind ostilor aur mult, a slobozit pe fiecare intr-ale lor. Iar ei impreuna cu Mercurie mergand la Roma, faceau ospete mari prin cetati.

Intr-o noapte, dormind voievodul Mercurie, a venit la dansul ingerul, in acelasi chip precum i se aratase si mai inainte si, lovindu-l in coasta, l-a desteptat. Iar el vazand cele ce i se aratasera, s-a infricosat si a ramas mut. Apoi ingerul a zis catre dansul: "Mercurie, nu-ti mai aduci aminte de ceea ce ti-am zis in razboi? Vezi, ca sa nu uiti pe Domnul Dumnezeul tau, caci ti se cade a patimi pentru El si a lua cununa de biruinta impreuna cu toti sfintii". Ingerul zicand acestea, s-a facut nevazut. Iar el, venindu-si in sine, a inceput a multumi lui Dumnezeu si si-a adus aminte de credinta crestineasca de care auzise de la mosul si de la tatal sau. Caci tatal sau, anume Gordian, care a fost ostas in aceeasi trupa in care si el mai pe urma a fost ostas, adeseori graia: "Fericit este cel ce ostaseste Imparatului ceresc, ca va primi de la El rasplata in imparatia cea cereasca! Caci Acel Imparat a facut toate numai cu cuvantul si are sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui".

De aceste cuvinte ale tatalui sau aducandu-si aminte Mercurie si socotind cu mintea aratarea ingerului, s-a umplut de bucurie si a inceput a plange si a se tangui, zicand: "Vai mie, pacatosul, caci fiind ramura de copac verde, m-am uscat, neavand acum radacina cunostintei de Dumnezeu!" Astfel zicind in sine si tanguindu-se, au venit slugile imparatesti sa-l cheme la imparat la un sfat. Iar Mercurie a spus ca este bolnav si a amanat imparatul sfatul pe alta zi; caci nu voia sa se sfatuiasca la nimic fara de Mercurie. Asa de mult il iubea si il cinstea. Iar a doua zi, chemand pe Mercurie cu cinste, s-a sfatuit impreuna cu dansul ceea ce era de folos imparatiei Romei. Iar dupa sfat, a zis imparatul catre Mercurie:"Sa mergem impreuna in capistea Artemidei ca sa-i aducem jertfa". Iar sfantul s-a despartit in taina de imparat si s-a dus la gazda sa. Insa unul din boieri l-a clevetit la imparatul, zicind: "Mare imparate, biruitorule nebiruit, alesule de zei a stapani imparatia, binevoieste cu blandete a ma asculta pe mine. Acesta care este cinstit de dreapta imparatiei voastre si pe care stapania voastra l-a preamarit, nu vine impreuna cu noi in capistea marei zeite ca sa aduca jertfa pentru stapania voastra". Iar imparatul l-a intrebat, zicand: "Si cine este acela care nu vrea sa fie la un gand cu noi, sa aduca jertfa cinstitei Artemida?" Raspuns-a boierul: "Sfetnicul Mercurie, pe care l-a marit bunatatea imparatiei voastre. Acela se leapada si nu vrea sa se inchine zeilor nostri". Iar imparatul a zis: "Oare nu barfiti asupra lui din oarecare zavistie? Deci nu va voi asculta pe voi de nu-l voi ispiti singur si voi cunoaste adevarul cu dinadinsul. De nu va fi asa precum ziceti voi, apoi tare veti fi pedepsiti pentru clevetirea voastra. Iar de se va afla adevarul, veti fi vrednici de cinste de la noi, ca niste credinciosi zeilor si imparatiei noastre".

Acestea zicand imparatul, indata a trimis sa cheme cu cinste pe Mercurie si, venind el, a zis catre ,dansul Deciu:

"Oare nu te-am cinstit eu pe tine, punandu-te voievod peste toti domnii mei? Caci cu ajutorul zeilor ai biruit pe potrivnici! Dar tu pentru ce te arati nemultumitor pentru o facere de bine ca aceasta, pe care ti-am facut-o tie? De ce treci cu vederea stapanirea si porunca mea, nedand zeilor nostri cinstea ce se cuvine, precum am auzit de la oarecare credinciosi de-ai nostri?"

Iar ostasul cel viteaz al lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, dezbracandu-se de omul cel vechi si, prin Sfantul Botez,imbracindu-se in cel nou, zidit dupa chipul lui Dumnezeu, a raspuns cu indrazneala, zicind: "Cinstea ta sa fie cu tine, caci eu n-am biruit pe vrajmasi cu ajutorul neputinciosilor vostri zei, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul meu ia de la mine ceea ce mi-ai dat, caci eu gol am iesit din pantecele maicii mele, si gol ma voi duce". Acestea zicand, a descins braulcel ostasesc, a dezbracat haina cea de boierie si le-a aruncat inaintea picioarelor imparatului, zicand cu glas mare: "Auziti toti ca sunt crestin!"

Atunci Deciu a ramas uimit si cauta la sfantul tacand si se mira de cuvantul lui cel cu indrazneala si inca se minuna de frumusetea trupului lui. Caci sfantul era inalt cu statul si rumen la fata, aratand cu chipul barbatia ce era intrinsul. Apoi a poruncit imparatul sa-I puna in temnita, zicand: "Acest om nca priceput cinstea sa. Deci, cand va cunoaste ocara si defaimarea, atunci mi se pare ca se va intoarce la gandul cel bun". Iar sfantul, fiind dus in temnita, multumea si lauda pe Dumnezeu. Dar noaptea iarasi i s-a aratat ingerul Domnului, zicand: "Indrazneste, Mercurie si nu te teme! Crede in Domnul pe Care L-ai marturisit si Acela te va izbavi de tot necazul!" Prin acea aratare a ingerului, iarasi s-a intarit Mercurie.

A doua zi a sezut imparatul Deciu in divan si, punand inaintea sa pe Sfantul Mercurie, a zis catre dansul: "Acest fel de cinste ti se cuvine pentru nebunia ta,ca sa stai ca un osandit la judecata". Sfantul a raspuns: "Cu adevarat, acest fel de cinste mi se cuvine pentru Domnul meu! Tu ai luat de la mine cele ce degraba pier, iar eu voi primi de la El pe ,cele ce raman in veci". Imparatul a zis: "Spune noua neamul tau si patria". Sfantul a raspuns: &quotaca vrei sa stii neamul meu si patria, iti voi spune; pe tatal meu l-a chemat Gordian, de neam scit si a ostasit in oastea martionilor; iar patria mea, catre care merg cu sarguinta, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Imparatului Celui ceresc".

Imparatul a zis: "’Dar pentru ce nu faci voia noastra si nu implinesti porunca ce este data de noi tuturor oamenilor? Pentru ce nu te inchini zeilor, ca sa primesti dregatoria ta cea dintai? Ori voiesti a muri in munci? Raspunde-mi degrab, caci pentru aceasta esti chemat". Sfantul Mercurie a raspuns: "Eu pentru aceasta am venit ca sa te biruiesc pe tine si pe tatal tau diavolul, aflator al tuturor rautatilor si sa primesc cununa de biruinta de la puitorul de nevointe Iisus Hristos, Domnul meu. Deci implineste asupra mea ceea ce gandesti, pentru ca am platosa si pavaza prin care voi birui toate muncile ce le vei pune asupra mea".

Atunci imparatul, umplandu-se de manie, a zis: &quote vreme ce zici ca ai pavaza si platosa credintei, poruncesc ca sa te spanzure gol intre patru furci". Si acestea facandu-se, a zis muncitorul: "Unde sunt acum armele razboiului tau?" Iar Sfantul, cautand spre cer, a zis: &quotoamne, lisuse Hristoase, ajuta robului Tau!" Apoi imparatul a poruncit sa aduca sabii si cutite ascutite si sa taie trupul sfantului, iar pe pamant sub dansul sa astearna foc, pentru ca, deasupra fiind taiat cu. cutitele si dedesubt ars cu focul, sa patimeasca cumplit. Si acestea facandu-se, curgea sangele din trupul lui ca izvorul incat si focul se stingea de sangele lui; iar sfantul toate acestea le rabda cu vitejie.

Dupa acestea tiranul a poruncit sa-I dezlege ca sa nu moara degraba si sa-l inchida intr-o casa. Luindu-l slujitorii l-au dus, caci el nu putea singur sa mearga, abia fiind viu, si l-au aruncat in acea casa, crezand ca indata va muri. Deci srantul zacea ca un mort, abia sufland din cauza ranilor celor cumplite. Dar facandu-se noapte, a venit ingerul Domnului catre dansul si a zis: "Pace tie, bunule patimitor?" si l-a tamaduit pe el de rani. Iar sfantul simtind in sine putere, s-a sculat sanatos’ si a multumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin ingerul Sau.

A doua zi, imparatul a poruncit sa aduca pe sfantul inaintea sa. Si mergand ostasii la dansul, l-au aflat sanatos si l-au dus la imparat. Vazindu-l imparatul ca este sanatos, a zis: "Pe cel care l-a dus ieri de la noi ca pe un mort, acum umbla singur de sine ca si cum n-ar fi avut nici o rana!" Deci a poruncit ostasilor sa-i caute ranile. Iar ei, cautand trupul mucenicului, au zis catre imparatul: "Asa sa fie intregimea stapanirii tale, precum are Mercurie trupul sau, cu totul intreg si rara prihana, ca si cum nu s-ar fi atins de dansul nici o munca".

Imparatul a zis: "Acum el va zice ca Hristos l-a vindecat. Oare n-ati adus voi vreun doctor la dansul in straja?" Iar ei au raspuns: "Ne juram pe stapanirea voastra care indrepteaza toata lumea, ca nimeni nu l-a cautat; apoi noua ni s-a parut ca indata va muri, iar cum s-a vindecat si acum sta sanatos, nu stim". Iar imparatul a zis: "Socotiti caci cu farmecele crestinesti cel ce se parea ieri a fi mort, este astazi sanatos?" Si a zis cu manie catre sfantul: "Cine te-a tamaduit? Spune-ne noua adevarul, caci mi se pare ca nu fara vrajitorie te-ai tamaduit".

Sfantul a raspuns: "Chiar fara voia ta ai spus adevarul, caci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul Cel adevarat al sufletelor si al trupurilor, Acela m-a tamaduit pe mine, Care pe toti vrajitorii si fermecatorii impreuna cu cei ce se inchina idolilor, legandu-i cu legaturi nedezlegate, ii va da focului gheenei, pentru ca n-au cunoscut pe adevaratul Dumnezeu, Ziditorul lor". Imparatul a zis: "Iarasi voi umplea trupul tau cu rani si voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care il marturisesti".

Sfantul a raspuns: "Cred Domnului meu Iisus Hristos ca nu ma vei birui cu toate muncile tale, oricate vei aduce asupra mea. Caci nu ma tem de dansele deloc, fiind intarit cu cuvintele Stapinului meu, Care a zis: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu pot sa-l ucida. Ca dupa ucidere iarasi ma va invia in ziua cea infricosata a dreptei Sale judecati". Atunci a poruncit imparatulsa-1 munceasca iarasi cu foc si cu batai.

Sfantul fiind batut si ars cu foc, iesea buna mireasma din trupul lui cei ars. Iar mucenicul rabda cu atata vitejie, incat n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, asa ca se mirau toti de rabdarea lui. Apoi imparatul a zis catre2dansui in batjocura: "Unde este acum doctorul tau, ca sa vina aici sa te tamaduiasca? Caci ai zis ca si dupa moarte poate sa te ridice". Sfantul Mercurie a raspuns: "Fa ce voiesti, stapanire ai peste trupul meu, iar peste suflet are Dumnezeu; caci chiar daca-mi vei pierde trupul meu, insa sufletul va ramane nestricat in veci".

Deci imparatul a poruncit sa-I spanzure cu capul in jos si sa-i lege o piatra mare de grumaji, ca fiind sugrumat de greutatea pietrei, sa moara. Iar mucenicut fiind intarit cu darul lui Dumnezeu, a ramas multa vreme viu in acea munca. Apoi, dezlegand piatra, a poruncit sa_1 bata cu bice, care aveau capetele ferecate cu arama. Si indata a fost batut fara crutare, incat si pamantul s-a inrosit de sangele lui. Insa el, ca un diamant tare, rabda cu barbatie, zicand: "Iti multumesc, Doamne, ca m-ai invrednicit a patimi pentru numele Tau!".

Vazand imparatul pe mucenic ca nu se pleaca nicidecum spre voia lui, si acum nemaiavand vreme sa-l munceasca mai mult, pentru ca se sarguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urma, astfel: "Mercurie, care a socotit drept nimic zeii nostri si a defaimat cinstita porunca a blandetei noastre, porunceste stapanirea noastra sa-I duca in tara Capadochiei si acolo sa-i taie capul spre invatatura multora. Caci cel ce se impotriveste imparatului, dupa multe munci, se pedepseste cu sabie".

Deci ostasii, luand pe sfantul, l-au pus pe un dobitoc si l-au legat, caci era trupul lui foarte slabit de multe munci si l-au dus in Capadochia. Ajungand el in Cezareea, Domnul S-a aratat sfantului si i-a zis: "Mercurie, vino la Mine si te odihneste! Alergarea ai savarsit si credinta ai pazit, deci primeste cununa nevointei tale, caci aici se cade a te sfarsi". Iar Mucenicul, intarindu-se prin acea vedenie a Mantuitorului si dorind ca mai degraba sa se dezlege de trup si sa vietuiasca in Hristos, a zis catre ostasii care erau impreuna cu dansul: "Faceti -ceea ce vi s-a poruncit si nu amanati porunca mai mult; iar Domnul, Care cheama pe toti spre pocainta, sa va dea darul Sau; caci fiind bogat in mila, da darurile Sale cu indestularecelor ce vin la Dansul!"

Zicand acestea, ostasii i-au taiat capul in buna marturisire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in a douazeci si cincea zi a lunii noiembrie. Iar a doua zi dupa taierea sfantului, s-a aflat trupul lui alb ca zapada si iesea dintr-insul buna mireasma de mir de mult pret si tamiie. Pentru o minune ca aceea, multi au crezut in Hristos. Apoi sfantul trup a fost pus cu cinste la loc insemnat care dadea multe tamaduiri celor bolnavi.

Pe acest sfant ostas si Mare Mucenic Mercurie, care acum se bucura cu sufletul in cer, l-a oranduit Doamna, Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, la o minunata slujba ostaseasca precum aceasta: Cand se ruga Sfantul Vasile cel Mare inaintea icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu - langa care era icoana Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas -, ca raucredinciosul imparat Iulian Paravatul, mare prigonitor si pierzator al dreptcredinciosilor crestini, sa nu se mai intoarca de la razboiul cu persii, spre pierderea credintei crestinesti. Atunci a vazut ca s-a facut nevazuta, dupa putin timp, icoana Sfantului Mercurie, care era langa cea a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu; apoi, dupa aceea, s-a aratat cu sulita sangerata.

Chiar in acelasi timp, in departatul razboi, Iulian a fost insulitat de un ostas necunoscut, care, indata ce l-a insulitat, s-a facut nevazut. Iar ticalosul Iulian, luand sange din rana sa a aruncat in sus catre cer si, graind hule asupra lui Hristos, a zis: "Ai biruit Galileene!"

Aceasta minune s-a adeverit atunci, ca insasi Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, pentru rugaciunea Sfintului Vasile cel Mare, a trimis pe acest placut al lui Dumnezeu si al ei, pe Sfantul purtatorul de biruinta Marele Mucenic Mercurie, din biserica cea care praznuieste catre biserica cea care avea razboi, spre pedeapsa impotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul si spre apararea sfintei credinte si a dreptcredinciosilor crestini.

Cu a carui sfanta folosire si aparare sa ne fie si noua spre ajutor, ca sa fim paziti de vrajmasii cei potrivnici lui Dumnezeu si sa fie biruiti cu ajutorul lui, ca impreuna cu dansul sa slavim pe Dumnezeu si pe Maica Sa in vecii vecilor. Amin.

De saisprezece ani fiind cu vîrsta trupeasca, iar de o mie de ani cu istetimea întelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfa fara prihana si bine primita, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci si-a înaltat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel vazut al înaltimii muntelui, catre înaltimea cereasca. Si, vazînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevazut si înstrainîndu-se de lume, a iubit de la început blîndetile cele împodobite cu smerenia, ca pe niste începatoare ale tineretilor noastre gîndite, ca pe o învatatura a faptelor bune, taind toata îndrazneala si mîndria vorbirii si a clevetirii. Apoi, cu aleasa judecata, într-o singura deprindere monahiceasca, a izgonit pe înselatorul parerii si iubirii de sine si, ca cel mai iscusit învatator duhovnicesc, si-a plecat grumajii, nadajduind sa treaca fara primejdie noianul cel greu al patimilor.
Si asa viata lui, care desavîrsit murise lumii, si-a rînduit-o între frati, ca si cum ar fi fost mic între dînsii, nestiind ca un copil înca a grai, nefacînd nimic dupa voia sa, ca si cum fara cuvîntare si fara vointa si-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este ca, fiind învatat la toata întelepciunea din afara, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednica cerului, pentru ca trufia întelepciunii din afara, desavîrsit se face straina de smerenie.
Staretul si învatatorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost parintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul sau Ioan, cînd acesta era de douazeci de ani; în acea zi parintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis ca "are sa fie ca o mare stea în toata lumea"; lucru care s-a si împlinit dupa aceea.
Odata Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, cautînd spre Ioan, a zis catre Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta si cine l-a tuns în calugarie?" Martirie raspunse: "Este robul tau, parinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, parinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"
În alta vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele staret Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe acestia vazîndu-i staretul, s-a sculat si, luînd apa, a spalat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul sau, apoi i-a sarutat si mîna. Dupa aceea Stefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe staret: "Pentru ce ai facut asa, parinte, de ai spalat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învatatorului, si dreapta lui ai sarutat-o?" Marele staret raspunse: "Sa ma crezi, fiule, ca nu stiu cine este acel monah tînar, pentru ca eu am primit pe egumenul muntelui Sinai si aceluia i-am spalat picioarele". Astfel au fost proorociile sfintilor parinti despre acest Cuvios Ioan, fiind el înca tînar, si care dupa aceea s-au împlinit toate la vremea lor.
Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul sau parinte nouasprezece ani, a ramas sarman, mutîndu-se catre Dumnezeu fericitul Martirie. Caci, trimitîndu-l înainte la Împaratul cel de sus ca pe un rugator si sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a iesit la loc de liniste în Sinai, avînd rugaciunile parintelui sau ca o arma puternica spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserica ca la cinci stadii si se numea Tola.
Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul calugariei sale, fara slabire, învapaindu-se de-a pururea cu dorinta cea aprinsa a dumnezeiestii iubiri. Si cine este în stare sa arate prin cuvinte si sa spuna prin povestiri cu de-amanuntul ostenelile lui savîrsite acolo în taina? Însa, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, asa din cele mai mici nevointe ale lui sa auzim viata acestui cuvios barbat, atît de bogata în fapte bune.
Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahiceasca, însa foarte putin, încît se vedea ca mai mult gusta, decît manînca. Cu aceasta zdrobea întelepteste cornul mîndriei, pentru ca din toate mînca, ca sa nu i se înalte mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte putin, pe doamna si nascatoarea patimilor cea iubitoare de dulceti, adica pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare si prin scurtimea mesei, strigînd catre dînsa: "Taci, amuteste!" Iar prin viata cea pustniceasca si prin vederea cea rara a fetelor omenesti, a stins vapaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenusa pîna la sfîrsit si a adormit-o desavîrsit.
Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii si prin lipsirea celor de trebuinta. Dupa aceea a biruit lenevirea, care este moarte si slabanogire a sufletului, prin pomenirea mortii celei trupesti, împungînd-o ca si cu un bold si a ridicat-o la trezire si osteneala. A dezlegat lanturile si legaturile a toata patimirea si toate poftele cele simtite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîta într-însul, prin arma ascultarii. El rareori de se ducea la cineva, dar si mai rar graia ceva si a omorît lipitoarea desartei slave, cea asemenea cu paianjenul.
Dar ce vom zice - graieste monahul Daniil - despre biruinta mîndriei? Ce vom zice de curatia cea desavîrsita a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare si a desavîrsit-o prin venirea de fata a Domnului, Împaratul cerescului Ierusalim? Pentru ca, fara venirea lui de fata, niciodata nu se izgoneste diavolul si ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi gasi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de lauda?
De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se afla la multi. Este si pîna acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o pestera mica, care era atît de departata de chilia lui si de ale altora, încît nu era auzit de oameni, caci voia sa se departeze de slava desarta. În acea pestera intra adeseori si, fiind aproape de cer, prin tînguiri si prin chemarile lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt taiati de sabie sau arsi de fiare înfocate sau lipsiti de ochi.
Iar somn avea atît numai cît sa nu-si piarda fiinta mintii cu privegherea. Si, mult mai înainte de a se culca, se ruga si alcatuia carti, precum a alcatuit cartea ce se numeste "Scara", pentru care s-a numit si el mai pe urma "Scarar", pentru ca aceasta îi era alungarea trîndaviei lui, adica a scrie carti. Iar toata curgerea vietii lui i-a fost rugaciunea cea neîncetata si dorinta spre Dumnezeu cea nesatioasa, pentru ca pe Acela ziua si noaptea vazîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasa a curatiei sufletului, nu putea a se satura.
Un monah anume Moise, rîvnind vietii celei îmbunatatite a Cuviosului Ioan, l-a rugat sa-l primeasca ucenic pentru sine; pentru ca dorea sa se povatuiasca de dînsul la adevarata filosofie. Si si-a cîstigat si mijlocitori pentru sine catre sfîntul cinstiti batrîni si, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreuna la petrecere si ucenicie. Într-una din zile marele parinte a poruncit lui Moise ca sa aduca din oarecare loc pamînt la gradina, spre îngrasarea verdeturilor. Mergînd Moise pîna la locul cel însemnat, îsi facea ascultarea fara lenevire.
La amiaza fiind si zaduful soarelui arzînd foarte tare - caci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbra sub o piatra mare si, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd sa mîhneasca întru ceva pe robii Sai, a întîmpinat, prin obisnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neasteptata, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Caci, sezînd cuviosul în chilie, cu rugaciunea cea de Dumnezeu gînditoare si într-un somn usor aflîndu-se, a vazut pe un oarecare ce i se aratase lui, barbat cu sfintita cuviinta, defaimîndu-l pentru somn si zicîndu-i: "Asa, Ioane, tu dormi fara grija? Iata, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndata desteptîndu-se, s-a înarmat cu calda rugaciune pentru ucenicul sau.
Apoi, dupa ce a înserat si ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba staretul: "Au doar ti s-a întîmplat vreun lucru rau si neasteptat?" Iar el a zis: "O piatra mare putin de nu m-a ucis de tot, daca tu, parinte, nu m-ai fi strigat. Pentru ca eu, adormind sub piatra la amiaza, am auzit glasul tau strigîndu-ma si îndata de sub piatra am fugit si deodata a cazut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetator, cu adevarat nimic din cele vazute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugaciuni de multumire lauda pe Bunul Dumnezeu.
Si era acest cuvios barbat chip al faptelor bune si doctor al ranilor celor dinauntru. Caci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînarii si fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare parinte cu sîrguinta si si-a marturisit razboiul cel dinauntru cu plîngere si cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugaciune sa alergam amîndoi, o, prietene!" Si, savîrsindu-se cuvintele de rugaciune si înca pe fata sa zacînd jos cel ce patimea, Dumnezeu a facut voia placutului Sau, ca sa arate ca David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face si rugaciunea lor va auzi. Pentru ca a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bataile rugaciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a patimit acel razboi, vazîndu-se liber de patima aceea si preabine tamaduit, foarte tare se minuna si lui Dumnezeu, Cel ce a preamarit pe robul Sau, împreuna si robului celui ce L-a preamarit pe El, Îi înalta multumire.
Însa erau oarecare patrunsi de zavistie, care pe acest folositor învatator, adica pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea graitor si mincinos. Iar el cu lucrul singur a aratat ca întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci si cu tacerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toti îi întareste. Caci a tacut un an întreg, negraind nici un cuvînt, pîna ce ocarîtorii sai s-au facut lui rugatori, cunoscînd ei ca nu este bine sa astupe izvorul folosului cel pururea curgator si sa piarda mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarasi sa-si deschida gura cea de Dumnezeu graitoare. Iar el, fiind ascultator, s-a supus si iarasi se tinea de cea dintîi rînduiala a sa, de a învata.
Dupa aceea, minunîndu-se toti de el întru toate îndreptarile, ca pe un nou Moise cu sila spre povatuirea vietii de obste l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminator în sfesnicul cel mai dintîi. Iar el, fara de voie primind egumenia muntelui Sinai, si mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu si, în ceata cea neapusa a cunostintei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd si suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cereasca, a luat legea cea scrisa pe tablitele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Si în cuvîntul lui Dumnezeu si-a deschis gura sa si a tras Duh. Iar din buna comoara a inimii sale a raspuns cuvintele cele bune.
Dupa ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adica dupa patruzeci de ani de calugarie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioara în locas sase sute de straini, care, sezînd la gustarea mîncarii, au vazut un tînar cu giulgiu evreiesc îmbracat, care umbla pretutindeni si cu stapînire poruncea atît rînduitorilor si economilor, cît si bucatarilor, trapezarilor si altora ce slujeau. Iar dupa ce s-au sculat strainii de la masa, cînd au sezut sa manînce cei ce slujisera, a fost cercetat tînarul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd si poruncind, pregatea masa. Deci era cautat ca si el sa sada la masa cea de pe urma, sa manînce cu ceilalti. Dar, desi cu osîrdie era cautat, însa nicaieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Parinte Ioan, a zis: "Lasati de a-l cauta pe acela, caci Moise, proorocul si datatorul de Lege, a slujit în al sau loc".
Era într-un an în partile acelea neploaie si seceta mare si, adunîndu-se popoarele din cetatile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca sa ceara ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugaciuni. Si, rugîndu-se cuviosul, îndata o ploaie mare s-a pogorît si a adapat pamîntul cel uscat si l-a facut aducator de roade.
Dupa aceea a sosit la sfîrsitul vietii celei vremelnice, bine povatuind pe ai sai duhovnicesti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: ca Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se stie unde a fost. Iar de sfintenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - marturisesc multi, dar mai ales aceia care, fiind povatuiti cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit si înca se mîntuiesc. Marturiseste David, tînarul barbat ales, care a mostenit întelepciunea înteleptului Ioan; ba înca marturiseste si Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru pastor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scararul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou vazator de Dumnezeu, si ne-a aratat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scara" -, în care literele cele vazute învata osteneala, iar puterea ce se întelege din literele cele alcatuite povatuieste la vederea de Dumnezeu.
Iar cînd se ducea catre Dumnezeu Cuviosul Ioan Scararul - zice Sinhron -, înaintea lui statea fratele sau cel dupa trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotarît la egumenia Sinaiului, din vremea vietii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stapînul meu, te duci, lasîndu-ma pe mine? Eu m-as fi rugat ca pe mine sa ma trimiti, pentru ca nu pot fara tine sa pasc aceste sfinte ale tale mosteniri! Acum, iata, eu sînt în primejdie, caci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a raspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru ca, de voi afla îndrazneala la Dumnezeu, nu voi astepta ca anul acesta sa-l savîrsesti aici. Ci voi ruga pe Domnul si te voi lua la mine!" Si s-a împlinit aceea, caci, dupa sfîrsitul fericit al Cuviosului Ioan, si ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea luna catre Dumnezeu, ca sa stea înaintea Lui, împreuna cu fratele sau, Cuviosul Ioan, în slava sfintilor, laudînd pe Tatal si pe Fiul si pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Sursa: † Vietile Sfintilor

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.
După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.
Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.
Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.
Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.
Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.
Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.
Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.
Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.
Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.
Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: &quotumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.
Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: &quote nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.
Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.
După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.
Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.
Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.
Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.
Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.
În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.
Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.
Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.
Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.
De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.
Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.
Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.
Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.
După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.
Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.
Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.
Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.
Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.
Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi
Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.
Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.
Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.
Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.
Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.
În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.
Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.
Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".
Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.
Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.
Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.
De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.
Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".
Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".
Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.
Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: &quotumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".
Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: &quote nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".
Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.
Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.
Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".
Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: &quotumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.
Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.
După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.
Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".
În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.
Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.
Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.
Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.
Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine lauda in veci.Amin.

Autor: Cabas, George
Pret: 15.00 lei


13 x 20 cm
288 p.

Mesajul pe care-l transmite Sfantul Munte intregii lumi este ca viata omeneasca capata valoare si omul reuseste in viata daca ar o comuniune corecta cu Dumnezeul cel adevarat, care este insusi Iisus Hristos. Acesta se gaseste, se descopera intru invatatura Lui cea dreapta. Iar noi sustinem cu indrazneala ca Biserica Ortodoxa a pastrat nefalsificata invatatura lui Hristos pe care Acesta a adus-o pe pamant. (Arhimandritul Efrem, staretul manastirii Vatopedi)
Cartea poate fi comndata la adresa: http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/1196-parinti-contemporani-din-sfantul-munte-athos-cabas,-george.html

Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl ai pustiei şi povăţuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga, şi întru toate asculta de părinţi.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mănăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic.
Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte-văzător, iar alţii veneau să-şi mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei.
Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte de rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David însă ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte.
Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihastrii din codrii Carpaţilor.
Deci, primind binecuvântare de la egumenul mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schivniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puţin înainte de anul 1450, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu din judeţul Neamţ, unde mai târziu a luat fiinţă Mănăstirea Sihăstria. Aici s-a nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugăreşti. Dar, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.
Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut aici mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a săpat o alta încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de douăzeci de ani.

Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna era aceasta:
Ziua şi noaptea priveghea în neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui şi dormind foarte puţin pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi se înfrâna câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor.
Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul îndelungat şi pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de diavoli, căutând să-l alunge din pustie sau să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar el, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt.
Pentru nişte daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul,’ de la mic până la mare, 1-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihastrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau Sfântul Daniil Schimonahul. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor Sfântul Daniil cel Nou, ca sa-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume.
În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său, Ştefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea Cuviosului şi a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat şi s-a rugat pentru dânsul, apoi i-a proorocit că în curând va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace.
În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgânilor, încredinţându-l că de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui. Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând patruzeci şi şapte de războaie şi înălţând patruzeci şi opt de biserici. În felul acesta, Sfântul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său. Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc locaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.
Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca această şi iubind mai mult liniştea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării îl aveau de părinte duhovnicesc.
Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei, avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri, care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său.
Într-adevăr, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viaţa duhovnicească în mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului.
După anul 1470, văzând Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor ce veneau aici, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie sub stânca numită Şoimul şi aici se ostenea Cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de Dumnezeu.
Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor.
În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, "bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-va ţara la turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui; numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe".
Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta Cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor.
Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l înstrăineze până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.
Timp de douăzeci de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau fie în codrii Voroneţului, fie în munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea.
Alţii citeau zilnic psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ; apoi cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii.
Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în locul vechii biserici de lemn.
La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În această zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ.
Timp de aproape zece ani Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihastrilor şi al întregii Moldove. Căci deşi petrecea mai mult la chilia sa de sub stânca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi iarăşi se retrăgea la chilia sa.
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici pentru credincioşi, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară.
Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrân".
Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, în anul 1496.
Mulţimea ucenicilor lui, împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Voroneţ, cum se vede până astăzi, punând deasupra o piatră cu inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil". Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale.
După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l "Sfântul Stareţ Daniil", "Sfântul Daniil Sihastrul", sau mai ales "Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou".
Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigore Roşca, ucenicul său, au dat acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea Sfântului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 18 decembrie, după Sfântul Daniil Stâlpnicul, 11 decembrie.
Ca sfânt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…
Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat, cum singur spune în Vieţile Sfinţilor, scrise şi tipărite de el la Iaşi în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".

În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4".
În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi. În anul mântuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulţi sfinţi din România, printre care şi pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rânduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi pe toţi, ca un singur bun şi iubitor de oameni. Amin.
Sursa: Vieţi de Sfinţi aleşi din luna decembrie
Cu binecuvântarea P.S. EFTIMIE Episcopul Romanului şi Huşilor
Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995