Limba greacă veche

Eliziunea denumeşte căderea vocalei finale a unui cuvânt pentru a se alimina hiatul cu iniţiala vocalică a celui următor. Se marchează prin apostrof dacă cuvintele aflate în contact nu se contrag (nu se contopesc); în caz contrar, apostroful dispare: οὐδὲ ἄλλος > οὐδ ᾽ἄλλος "nici altul", ἀντὶ ἐκείνης > ἀντ ᾽ἐκείνης "în locul aceleia", dar în caz de contragere διὰ ἔβαλον > διέβαλον "am aruncat", ἀπὸ αἰτέω > ἀπαἰτέω "cer".

Dacă, în urma eliziunii, o consoană vine în contact cu o vocală aspirată, va prelua de la aceasta aspiraţia: ἐπὶ ἑτέρῳ > ἐφ ᾽ἑτέρῳ "pe celălalt".

[Continuare:]

Nu se elidează -υ, nici -ι în ἄχρι, μέχρι, περὶ, τί (interogativ), ὅτι, nici -α, -ο la finala monosilabicelor.

Accentul unui oxiton (cuvânt cu accent ascuţit pe silaba finală) ori perispomen (accent circumflex pe finală) bisilabic se retrage în caz de eliziune: πολλὰ ἠδίκησα > πόλλ᾽ἠδίκησα "am nedreptăţit mult", κατὰ νόμον > κάν᾽νόμον "după lege".

Accentul de encliză se menţine: ἔνδοξός γε ὤν > ἔνδοξός γ ᾽ὤν "fiind vestit".

Afereza reprezintă căderea vocalei iniţiale a celui de al doilea cuvânt (mai ales εἶναι - "a fi"):  ποῦ ἐστιν  >  ποῦ ᾽στιν  "unde este", μὴ ἐγώ >  μὴ ᾽γώ "eu nu".

Hiatul este dat de pronunţarea în silabe diferite a două vocale ajunse în contact: ἀάατος "de neatins" (în patru silabe). Uneori este mascat prin interpunerea unor consoane mobile: ἐστιν ἄνθροπος "este om".

Crasa denumeşte fuziunea într-o vocală lungă a două sunete aflate în hiat. Se marchează prin coronidă, κορωνίς ( ᾽ - acelaşi semn ca spiritul lin), fiind frecvent la finala vocalică a articolului, la prepoziţia πρό, conjuncţia καί, forme ale pronumelui relativ sau interjecţia ὦ. Se pierde vocala finală: τοῦ ἀνδρός > τἀνδρός "a bărbatului", μέντοι ἄν > μέντἄν, καὶ εἰ > κεἰ "şi dacă". Dacă vocala lungă e urmată de un ἰῶτα (ι), acesta se subscrie: ἐγὼ οἶδα > ἐγᾦδα "eu ştiu". Spiritul aspru se menţine, înlocuind coronida: ὁ ἀνήρ > ἁνήρ "bărbatul". Dacă al doilea cuvânt începe cu o aspirată, aspiraţia trece la primul cuvânt: καί οἱ > χοἰ, καί αἱ > χαἰ.

Accentul, în cazul crasei, se păstrează dacă a aparţinut celui de al doilea termen, altfel el dispare: καὶ ἄν > κἄν, καὶ ἐν > κἀν, rezultanta rămânând atonă (fără accent).

Sinizeza sau sinereza (συνέρεισις) reprezintă pronunţarea într-o singură silabă, fără marcare grafică, a două vocale, fără a forma diftong (este frecventă în scandare): δι-δο-ι-μεν > δι-δοῖ-μεν "am da", βα-σι-λε-ι > βα-σι-λεῖ "regelui".

Diereza, opusă sinerezei, marchează pronunţia în hiat a două vocale susceptibile a forma un diftong: πρα- ΰνω "îmblânzesc", ἄ- ϋλος "imaterial". Se poate semnala grafic prin tremă ( ^.. ), adică două puncte deasupra vocalei.

Metateza cantităţii este schimbarea cantităţii între două vocale alăturate, ca reacţie la hiat (în dialectul atic). Grupurile ηο, ηα (cu α scurt) devin εω, εα (cu α lung): βασιληος > βασιλέως, βασιληας > βασιλέας "rege".

-ανj-/-ονj- devin -αιν-/-οιν- : φανjω > φαίνω "arăt", μορjα > μοίρα "destin".

Închiderea la -η a lui -α lung (α impur, neprecedat de ε, ι, ρ) are loc în dialectul ionic-attic: θάλασσα - θαλάσσης "marea", τύχη (faţă de doricul τύχα) "soarta".

Lungirea compensatorie a unei vocale în cazul căderii unei consoane sau a unui grup de consoane ce îi urmează (ς, j cu sau fără λ, μ, ν, ρ, ντ sau Ϝ):

- α > α lung sau η	*παντς, *ἔφανσα	> πᾶς, ἔφηνα	"tot; am arătat"
- ε > ει	*ἔνεμσα	> ἔνειμα	"am împărţit"
- ο > ου	*λεγοντjα	> λέγουσα	"cea care vorbeşte"

Observaţie: ι şi υ nu marchează grafic fenomenul, deşi el are loc: *ἐκρινσα > ἔκρινα "am judecat", *ἐπλυνσα > ἔπλυνα "am splălat". Lungirea are loc mai ales în dialectul ionic: *ξενϝος > ξεῖνος faţă de atticul ξένος "străin".

Lungirea unei vocale într-o secvenţă de trei scurte evită aglomerarea unui număr prea mare de vocale scurte: σοφός "înţelept" devine comparat σοφώτερος "mai înţelept", respectiv σοφώτατος "cel mai înţelept".

Scurtarea vocalei lungi are loc:
a) înaintea altei vocale, în mod obligatoriu înainte de ι, ο, υ: *βασιληϝς > βασιλεύς "rege", *νηυρον > νεῦρον "nerv" etc.;
b) înainte de grupul sonantă+oclusivă (ντ): *λυθηντων > λυθέντων, βῆναι > βάντων (imperativul pers. a III-a pl. "fie dezlegaţi!; meargă!".

Va mai urma si partea a II-a a fenomenelor fonetice în curând. Nu vă speriaţi, însă, acestea le puteţi citi doar pentru a înţelege cum a evoluat limba, dar nu trebuie învăţate, nefiind esenţiale pentru înţelegerea limbii.