Limba greacă veche

Ca unitate minimală a unui enunţ, cuvântul (flexibil) este compus din morfeme:

1. Radicalul (rădăcina) este morfemul lexical ce conţine sensul de bază al cuvântului, este comun tuturor termenilor din aceeaşi familie: λεγ-/λογ- "a aduna > a vorbi" se regăseşte în toţi derivaţii verbali sau nominali: -λέγω, λεκτός, λέξις, λεξικός, λόγος, λογίζομαι, λογάς, ἐκλογή, λέσχη etc. Structura ternară a radicalului indo-european (consoană-vocală-consoană), cunoaşte fenomenul apofoniei (alternanţei vocalice) calitative cu trei grade apofonice: e/o/zero (λειπ-/λοιπ-/-λιπ-), respectiv cantitative cu două grade: lung/scurt (η,ω/α, ε, ο de ex. δίδωμι/δαίμονος), ceea ce face posibilă existenţa flexiunii interne.

[Continuare:]

2. Afixele sunt morfeme lexicale ori morfologice care, alipite radicalului, nuanţează semnificaţia acestuia; prezenţa lor nu este obligatorie; au valoare lexicală atunci când se creează noi cuvinte, sau gramaticală (morfologică) atunci când servesc la precizarea unor categorii gramaticale (e.g. timpul la verb). Afixele sunt de două tipuri:

a) Prefixul precede radicalul: βαίνω "merg" > ἀπο- βαίνω "mă îndepărtez", ἀνα- βαίνω "urc", κατα- βαίνω "cobor" etc. Pot exista şi succesiuni de prefixe: συν- απο- θνῄσκειν, ὑπ- εκ- προ- φεύγειν "a muri împreună, a fugi pe furiş".

b) Infixul este un morfem introdus în interiorul radicalului, cu rol gramatical (de obicei): radicalul μαθ formează tema prezentului pentru verbul derivat prin introducerea infixului -ν-: μανθάνω "învăţ", diferită astfel de cea de aorist: ἔμαθον "am învăţat". Infixul poate avea şi valoare lexicală: μανθάνω/ μάθησις "învăţ/învăţătură".

c) Sufixul, situat după radical, poate avea atât rol lexical, cât şi morfologic: σῴζω/ σωτήρ "salvez, mântuiesc/ mântuitor", δίδωμι/ δώτωρ "dau/ dătător" etc.

3. Tema. Vocala tematică se alipeşte radicalului sau sufixului, încadrând cuvântul în clasa de flexiune. Apare ca -ε/ ο-, la formele verbale sau nominale (şi -α-) care, din această cauză, se numesc tematice: λέγομεν "spunem", λέγετε "spuneţi" sau λόγος "cuvânt".

Unitatea formată din radical şi eventualele afixe, inclusiv vocala tematică, rămâne, teoretic, neschimbată în flexiune, alcătuind tema cuvântului respectiv. Există şi forme/ cuvinte atematice, fără vocală tematică.

4. Desinenţa, adăugată temei, este morfemul final ce aduce informaţia morfo-sintactică, precizând: genul, numărul şi cazul pentru nume (articol/substantiv/ adjectiv), sau persoana, numărul, diateza (uneori şi modul) pentru verb. Astfel, structura unei forme verbale ca συναποθνῄσκομεν "murim împreună" arată astfel:

5. Cuvântul fonetic

Începutul cuvântului poate fi orice sunet vocalic, orice consoană urmată de vocală sau anumite grupuri consonantice (pronunţabile).
Finala cuvântului poate fi vocală, ori una din consoanele ν, ρ, σ.

Observaţie: Proclitice ca οὐκ, ἐκ fac, în pronunţie, corp comun cu cuvântul următor, neconstituindu-se într-o unitate distinctă.

Consoanele mobile sunt în număr de trei, având rolul de a facilita pronunţia în anumite situaţii:

- ν efelcistic (ἐφελκυστικόν "atras, de atracţie") apare uneori, la finala verbelor (persoana a III-a sg./pl.) sau a numelor (dativ plural) din raţiuni eufonice (pe româneşte: ca să sune bine): ἐισίν "ei sunt", κόραξιν "corbilor";
- κ apare în cazul negaţiei οὐ "nu" care, înaintea unei vocale, devine οὐκ (sau οὐχ înaintea unei aspirate);
- ς la finala unor adverbe: οὕτως "astfel".

În partea a doua a lecţiei vom discuta despre diversele fenomene fonetice care au loc la nivelul cuvântului, urmând ca apoi sa intrăm în probleme mai interesante, cum ar fi numeralul. Până atunci, învăţaţi bine aceste 7 lecţii (inclusiv partea a II-a, care va urma curând), pentru că acestea formează temelia limbii greceşti.

Spor la învăţat!