Limba greacă veche

Vocalele (φωνήεντα)

Vocalele sunt sunete simple, caracterizate prin timbru şi cantitate. Vocalele propriu-zise sunt a, e, o, cărora li se adaugă cele două semivocale i şi u. În funcţie de cantitate, există două serii:

- vocale scurte: α, ε,       ο,        ι, υ
- vocale lungi:    α, η, ει,  ω, ου,   ι, υ

După cum probabil aţi observat, vocalele scurte (α, ε, ο, ι, υ) au corespondente lungi, evidenţiate grafic doar pentru e cu două variante: η notând pe e lung deschis şi ει notând un e lung închis, respectiv pentru o, tot cu două variante: ω - o lung deschis şi ου - o lung închis (pronunţat  u). Teoretic, vocalele lungi echivalează cu două scurte, deci două more.

În funcţie de apertură (gradul de deschidere a gurii în timpul emiterii sunetelor), avem vocale deschise (α), vocale medii (ε, η, ει, ο, ω, ου) şi închise (ι, υ), iar după locul articulării: centrale (α), anterioare sau prepalatale (η, ε, ει, ι) şi posterioare sau postpalatale (ω, ο, ου, υ):

Deschise	Anterioare (prepalatale)	Centrale	Posterioare (postpalatale)
		α
Medii	η		ω
	ε		ο
	ει		ου
Închise	ι		υ (Ϝ)

Diftongii sunt sunete vocalice formate dintr-o vocală şi o semivocală (ι sau υ):

a) diftongi propriu-zişi (cu vocala scurtă): αι, ει, οι, υι, αυ, ευ, ου  -  ἀιτία "cauză", λείπω "las", κοινός "comun", υἱός "fiu", γραύς "bătrână", καθεύδω "dorm", οὐδείς "nimeni". Pronunţia lui υ în diftongi este u (nu "iu" - u franţuzesc - ca de obicei)! ου se monoftonghează, citindu-se u! ει se pronunţă mereu ei - e lung închis.
b) diftongi falşi sau improprii (cu vocala lungă): ᾳ (Αι), ῃ (Ηι), ῳ (Ωι), αυ (Αυ), ηυ (Ηυ)  -  ᾄδω "cânt", ᾖδον "cântam", ῲδή "cântec, odă", Ἄιδης "Ades, iadul", Ἦιδον "cântam", Ὠιδεῖον "Odeon" etc. În epoca clasică, ι din diftongii falşi se mai simţea în pronunţie, dovadă transcrierea latină a cuvintelor de tipul τραγῳδία - tragoedia. Litera iota (ι) din diftongii falşi care încep cu literă mare, ca Αι, se numeşte iota adscris, iar când diftongul începe cu literă mică (ca în ᾳ), acel iota de sub literă se numeşte iota subscris.

Consoanele sunt notate prin 17 semne:

a) Oclusivele (explosive, momentane) sunt în funcţie de sonoritate: surde, sonore şi surde aspirate, iar după locul de articulare: labiale, dentale, guturale; astfel avem:
- labiale: π, β, φ;
- dentale: τ, δ, θ;
- guturale (velare): κ, γ, χ

b) Sonantele (continue) sunt:
- lichide: laterală λ şi vibrantă ρ;
- nazale: labială μ, dentală ν şi velară γγ (ng: n urmat de oclusivă velară se notează γ - ἄγγελος pronunţat anghelos - "înger, vestitor"; ἄγκυρα pronunţat anchiura  - "ancoră");
- spirante (semivocale dispărute în timp): prepalatală j (y) şi postpalatală Ϝ (v);

c) Siflantele (spirante dentale) sunt două: surdă σ (ς) şi sonoră ζ.

Observaţii: Alfabetul conţine şi trei digrafe (διπλά γράμματα): ζ - care provine din σδ, δj sau γj; ξ - care provine din κς, γς, χς şi ψ ce redă pe πς, βς sau φς.

Sonantele semivocale j (y) şi Ϝ (v) au dispărut, primul în perioada preistorică, cel de al doilea abia în secolul IV î. Hr. în anumite dialecte.

Fricativa surdă h nu se consideră consoană, ci o aspiraţie aplicată iniţialei vocalice, notată fiind prin spirit aspru (ἁ).

Silaba este unitatea fonetică ce conţine cel puţin o vocală; dacă se termină în vocală, este silabă deschisă, iar dacă finala este consoană, avem o silabă închisă.

Silabaţia (συλλαβισμός, τὰ ὅρια τῆς συλλαβῆς "limitele silabei") prezintă unele caracteristici:

- orice consoană formează silabă cu vocala următoare: ἔ - χο - μεν "avem", ἕυ - ρη - κα "am găsit" etc.
- grupul de consoane cu care se poate începe un cuvânt (vom vorbi mai târziu despre iniţiala cuvântului) rămâne în aceeaşi silabă: ἐ - σθῆς "veşmânt", ὅ - πλον "armă", δε - σμός "legătură", ἔ - στρο - φα "am întors";
- se despart grupurile consonantice care nu pot iniţia un cuvânt, cât şi geminatele (consoane duble, e.g. dd, gg etc.):  δελ - φίς  "delfin", ἅρ - μα "car", ἀν - δρός "a bărbatului", ἀγ - γέλ - λω "vestesc" etc.

Excepţii:

- la împărţirea în silabe a cuvintelor compuse se ţine seama de componente: συν - έχω "conţin, menţin", προς - άπτω "adaug", ὥσ - περ "precum" etc.
- grupul muta cum liquida (oclusivă + sonantă) rămân în aceeaşi silabă, chiar dacă precedate de altă consoană: ἀ - γρος "ogor", τέ - κνον "copil, vlăstar", ὄ - στρα - κον "strachină, ciob".

Cantitatea silabei este dată de sunete şi de contextul fonetic. Avem:

- silabe scurte, care conţin o vocală scurtă neurmată de consoană (silabă deschisă): ἄ - γο - μεν "mâncăm", ἔ - χε - τε "aveţi", γέ - νε - σις "naştere", ori urmată de cel mult o consoană;
- silabe lungi, care conţin vocală lungă sau diftong: ἥ - ρως "erou", Εὐ - ρώ - πη "Europa", ᾠ - δή "odă, cânt"; de asemenea, silaba, chiar dacă are vocala scurtă, este lungă dacă este închisă de o consoană: ἄχθος "povară", ἄξων "axă, osie", τάγμα "grupă, lucru ordonat", κάλλος "frumuseţe".

Observaţie: În versificaţie întâlnim fenomenul scurtării ionice (uocalis ante uocalem corripitur): într-un grup de două vocale consecutive, prima se scurtează.

Diftongii αι, οι în poziţie finală (cu excepţia locativului şi optativului) sunt scurţi, deci contează ca silabă scurtă.

Cam atât în lecţia de astăzi. Data viitoare vom vorbi despre cuvânt şi despre diferite modificări fonetice care pot avea loc în acesta.

Întrebări ?