Limba greacă veche

Am terminat lecţiile despre grafia limbii greceşti! Aşa că trecem la următoarea parte importantă a învăţării unei limbi: fonetica. În această lecţie facem o introducere în cele două sisteme de pronunţie, urmând ca în lecţiile următoare să discutăm despre sunete (vocale, consoane, diftongi, silaba etc.).

Odată cu răspândirea elinei în Occident, s-a pus problema corectei pronunţii, cât mai apropiate de cea originară, considerându-se că modelul propus de grecii contemporani, bizantini, promova o pronunţie coruptă, evoluată, ce nu respecta scrierea fonetică şi ridica multe semne de întrebare cauzate de neconcordanţele inexplicabile dintre cuvântul scris şi cel rostit; problema se evidenţia mai ales în studiul operelor clasice în versuri.

[Continuare:]

Joahn Reuchlin (sau Capnio) - 1455-1522 - a fost adeptul pronunţiei "moderne" pe care o practicau la acea dată grecii cu care a venit în contact. Principalele caracteristici ale acestui sistem de pronunţie sunt:

- iotacismul, care presupune un singur echivalent pentru o întreagă serie de grafeme: η, ι, υ, οι, υι, ει, ῃ se pronunţă toate la fel ca i;
- αυ, ευ devin, în funcţie de contextul fonetic, av, ev (înainte de vocală sau consoană sonoră), respectiv af, ef (înainte de consoană surdă ori aspirată);
- consoana β se pronunţă v;
- spiritul aspru este neglijat, pierzându-se orice aspiraţie iniţială.

Această pronunţie reuchliană este absolut legitimă, în concordanţă cu realitatea, abia pentru perioada ulterioară epocii clasice (deşi unele inscripţii atestă tendinţa de schimbare).

Erasmus Desiderius Rotterdamus (sau Gerhard Gerhards) - 1466-1536 - a combătut lectura reuchliană, propunând una ad litteram (πρὸς γράμμα), socotită de el mult mai apropiată de cea originară. El aduce o seamă de argumente:

- este ilogică existenţa mai multor semne pentru acelaşi sunet;
- inscripţiile oamenilor simpli, care ar fi putut fi induşi în eroare de pronunţie, nu prezintă decât rare confuzii, folosind un grafem pentru altul;
- alternanţele vocalice (cu rol gramatical) nu şi-ar mai fi avut rostul: ἔλειπον - ἔλιπον "am lăsat - lăsam";
- transcrierea latină atestă pronunţia reală: phoenix redă pe φοίνιξ, aether pe ἀιτηήρ etc;
- poetul Kratinos (sec. V î. Hr.) redă într-un vers al său behăitul oilor prin: βῆ, βῆ, ceea ce în pronunţie reuchliană ar suna "vi, vi", evident fără aderenţă la realitate. În pronunţie erasmică, ar suna "bee, bee", cum este şi normal.

Noi vă recomandăm să învăţaţi pronunţia erasmică, deoarece este mai veridică pentru perioada clasică şi puteţi distinge uşor între sunete. Iată două tabele care înfăţişează ambele sisteme de pronunţie:

Conform tradiţiei, Biserica Ortodoxă practică pronunţia reuchliană (modernă).

Învăţaţi bine pronunţia erasmică până la următoarea lecţie!

Spor la învăţat!