Limba greacă veche

Regulile de accentuare ţin cont de următoarele două legi:

- legea limitaţiei: accentul poate sta doar pe una din ultimele trei silabe, după cum am discutat în partea I a acestei lecţii.
- vocalismul final lung:
  a) atrage accentul ascuţit pe penultima silabă, chiar dacă iniţial el avea o poziţie mai avansată: ἄνθρωπος "omul" devine ἀνθρώπου "al omului";
  b) accentul circumflex de pe penultima silabă devine ascuţit: δῶρον "dar" devine δώρου. Regula se aplică şi în momentul apariţiei unei silabe în plus pe finală: σῶμα "trup" devine σώματος, căci accentul ajunge pe a treia silabă şi devine obligatoriu ascuţit;
  c) accentul ascuţit de pe ultima silabă a substantivelor devine circumflex în condiţiile lungirii ei la cazurile Gen. Dat.: ψυχή "suflet", dar ψυχῆς "al sufletului", ὀφθαλμός "ochi", dar ὀφθαλμῶν "al ochilor", ὀφθαλμοῖς "ochilor".

[Continuare:]

Cuvintele ortotonice (cu accent propriu), în funcţie de felul şi poziţia accentului, sunt:

- oxitone: cu accent ascuţit pe finală - ἀγαθός "bun";
- paroxitone: cu accent ascuţit pe penultima silabă - παρθένος "fecioară";
- proparoxitone: cu accent ascuţit pe antepenultima silabă - ἄνθρωπος "om";
- perispomene: cu accent circumflex pe ultima silabă - ποιῶ "fac, creez";
- properispomene: cu accent circumflex pe penultima silabă - Μαραθῶνος (o localitate - Marathonos);
- baritone: cuvintele neaccentuate pe silaba finală.

În flexiune, cuvintele au tendinţa de a păstra accentul în poziţia iniţială; compusele îl retrag cât mai mult (spre silaba antepenultimă), la fel şi verbul.

Cuvintele atone (care nu au accent propriu) se sprijină pe accentul cuvântului alăturat. Există:

- 10 proclitice (cuvinte atone care precedă cuvântul accentuat):

• cele patru forme ale articolului: ὁ, ἡ, οἱ, αἱ
• două conjuncţii: εἰ, ὡς
• trei prepoziţii: εἰς (ἐς), ἐν, ἐκ (ἐξ)
• o negaţie: οὐ (οὐκ, οὐξ)

- numeroase enclitice (cuvinte atone care urmează după cuvântul accentuat şi fac, în pronunţie, corp comun cu acesta);
- pronumele nedefinit: τις, τι;
- formele oblice ( care se află în alte cazuri decât nominativ sau vocativ) ale pronumelui personal: μου, μοι, με, σου, σοι, σε, ὁυ, ὁι, ἑ;
- formele de indicativ prezent, polisilabice, ale verbelor φημί ("spun"), ειμί ("sunt");
- numeroase particule şi adverbe ca: γε, περ, τοι, δε, μεν, μην, νυν, που, πως etc.

În poziţie iniţială ori finală absolută sau într-o succesiune de mai multe atone, aceste cuvinte pot primi accent: φημὶ ἐγώ "afirm eu"; φῃς ἢ οὔ "zici sau nu?"; ἔστι "există" etc.

O altă noţiune despre care trebuie să învăţăm în legătură cu accentele este accentul de encliză. La întâlnirea dintre un ortotonic (cuvânt cu accent propriu) şi un aton (cuvânt fără accent propriu) nu se produc schimbări în cazul procliticelor. Însă, encliticele provoacă (datorită lungirii cuvântului precedent) unele modificări în poziţia şi felul accentului, sau apariţia unui al doilea accent, numit accent de encliză:

Din tabelul de mai sus, în care sunt arătate toate situaţiile posibile, observăm că:
- encliticele monosilabice nu primesc accent niciodată (1, 3, 5, 7, 9);
- encliticele bisilabice primesc accent pe finală după un paroxiton (4);
- proparoxitonele şi properispomenele, în prezenţa unui enclitic oarecare, primesc un al doilea accent, numit de encliză (5, 6, 9, 10).

Cam atât despre accente. În următoarea lecţie, vom vorbi despre pronunţia cuvintelor în greaca veche. Până atunci, studiaţi bine lecţiile de până acum, ca să nu uitaţi nimic. Dacă fundamentul e şubred, nu veţi ajunge la nici un rezultat.

Succes!