Limba greacă veche

Am terminat lecţiile despre grafia limbii greceşti! Aşa că trecem la următoarea parte importantă a învăţării unei limbi: fonetica. În această lecţie facem o introducere în cele două sisteme de pronunţie, urmând ca în lecţiile următoare să discutăm despre sunete (vocale, consoane, diftongi, silaba etc.).

Odată cu răspândirea elinei în Occident, s-a pus problema corectei pronunţii, cât mai apropiate de cea originară, considerându-se că modelul propus de grecii contemporani, bizantini, promova o pronunţie coruptă, evoluată, ce nu respecta scrierea fonetică şi ridica multe semne de întrebare cauzate de neconcordanţele inexplicabile dintre cuvântul scris şi cel rostit; problema se evidenţia mai ales în studiul operelor clasice în versuri.

Citeste mai mult! »

Regulile de accentuare ţin cont de următoarele două legi:

- legea limitaţiei: accentul poate sta doar pe una din ultimele trei silabe, după cum am discutat în partea I a acestei lecţii.
- vocalismul final lung:
  a) atrage accentul ascuţit pe penultima silabă, chiar dacă iniţial el avea o poziţie mai avansată: ἄνθρωπος "omul" devine ἀνθρώπου "al omului";
  b) accentul circumflex de pe penultima silabă devine ascuţit: δῶρον "dar" devine δώρου. Regula se aplică şi în momentul apariţiei unei silabe în plus pe finală: σῶμα "trup" devine σώματος, căci accentul ajunge pe a treia silabă şi devine obligatoriu ascuţit;
  c) accentul ascuţit de pe ultima silabă a substantivelor devine circumflex în condiţiile lungirii ei la cazurile Gen. Dat.: ψυχή "suflet", dar ψυχῆς "al sufletului", ὀφθαλμός "ochi", dar ὀφθαλμῶν "al ochilor", ὀφθαλμοῖς "ochilor".

Citeste mai mult! »