Limba greacă veche

Contragerea (contractio) este un fenomen generalizat în dialectul atic, constând în contopirea a două vocale ajunse în contact, în cadrul aceluiaşi cuvânt. Rezultanta, o vocală lungă, are timbrul determinat de componentele contragerii:

a) vocalele de acelaşi timbru contrag în lunga corespunzătoare:

Observaţie: În cazul contragerilor, η redă un e lung deschis, iar ει un e lung închis.

Citeste mai mult! »

Eliziunea denumeşte căderea vocalei finale a unui cuvânt pentru a se alimina hiatul cu iniţiala vocalică a celui următor. Se marchează prin apostrof dacă cuvintele aflate în contact nu se contrag (nu se contopesc); în caz contrar, apostroful dispare: οὐδὲ ἄλλος > οὐδ ᾽ἄλλος "nici altul", ἀντὶ ἐκείνης > ἀντ ᾽ἐκείνης "în locul aceleia", dar în caz de contragere διὰ ἔβαλον > διέβαλον "am aruncat", ἀπὸ αἰτέω > ἀπαἰτέω "cer".

Dacă, în urma eliziunii, o consoană vine în contact cu o vocală aspirată, va prelua de la aceasta aspiraţia: ἐπὶ ἑτέρῳ > ἐφ ᾽ἑτέρῳ "pe celălalt".

Citeste mai mult! »

Ca unitate minimală a unui enunţ, cuvântul (flexibil) este compus din morfeme:

1. Radicalul (rădăcina) este morfemul lexical ce conţine sensul de bază al cuvântului, este comun tuturor termenilor din aceeaşi familie: λεγ-/λογ- "a aduna > a vorbi" se regăseşte în toţi derivaţii verbali sau nominali: -λέγω, λεκτός, λέξις, λεξικός, λόγος, λογίζομαι, λογάς, ἐκλογή, λέσχη etc. Structura ternară a radicalului indo-european (consoană-vocală-consoană), cunoaşte fenomenul apofoniei (alternanţei vocalice) calitative cu trei grade apofonice: e/o/zero (λειπ-/λοιπ-/-λιπ-), respectiv cantitative cu două grade: lung/scurt (η,ω/α, ε, ο de ex. δίδωμι/δαίμονος), ceea ce face posibilă existenţa flexiunii interne.

Citeste mai mult! »

Iată-ne ajunşi la a şasea lecţie. Astăzi vom învăţa mai multe despre sunetele limbii greceşti.

Citeste mai mult! »

Am terminat lecţiile despre grafia limbii greceşti! Aşa că trecem la următoarea parte importantă a învăţării unei limbi: fonetica. În această lecţie facem o introducere în cele două sisteme de pronunţie, urmând ca în lecţiile următoare să discutăm despre sunete (vocale, consoane, diftongi, silaba etc.).

Odată cu răspândirea elinei în Occident, s-a pus problema corectei pronunţii, cât mai apropiate de cea originară, considerându-se că modelul propus de grecii contemporani, bizantini, promova o pronunţie coruptă, evoluată, ce nu respecta scrierea fonetică şi ridica multe semne de întrebare cauzate de neconcordanţele inexplicabile dintre cuvântul scris şi cel rostit; problema se evidenţia mai ales în studiul operelor clasice în versuri.

Citeste mai mult! »

Regulile de accentuare ţin cont de următoarele două legi:

- legea limitaţiei: accentul poate sta doar pe una din ultimele trei silabe, după cum am discutat în partea I a acestei lecţii.
- vocalismul final lung:
  a) atrage accentul ascuţit pe penultima silabă, chiar dacă iniţial el avea o poziţie mai avansată: ἄνθρωπος "omul" devine ἀνθρώπου "al omului";
  b) accentul circumflex de pe penultima silabă devine ascuţit: δῶρον "dar" devine δώρου. Regula se aplică şi în momentul apariţiei unei silabe în plus pe finală: σῶμα "trup" devine σώματος, căci accentul ajunge pe a treia silabă şi devine obligatoriu ascuţit;
  c) accentul ascuţit de pe ultima silabă a substantivelor devine circumflex în condiţiile lungirii ei la cazurile Gen. Dat.: ψυχή "suflet", dar ψυχῆς "al sufletului", ὀφθαλμός "ochi", dar ὀφθαλμῶν "al ochilor", ὀφθαλμοῖς "ochilor".

Citeste mai mult! »