Limba greacă veche

Greaca veche (numită şi elina, greaca antică sau clasică) face parte din marele grup de limbi numite în mod curent de către lingvişti indo-europene (I.E.). Acest fapt se datorează răspândirii acestor limbi, până la epoca istorică, din Vestul Europei până în Asia Centrală şi India.

Greaca face parte din aceeaşi familie cu: latina, celtica, germana veche, slava, limba dacilor şi a tracilor, hittita, armeana veche, limbile iraniene, sanscrita etc, dintre care unele sunt până azi continuate prin limbi vii de a doua sau a treia generaţie.

[Continuare:]

Perioadele evoluţiei limbii greceşti corespund, în general, cu cele ale dezvoltării istorice. Astfel, se pot defini:

- Proto-greaca (cca. 2000-1400 î. Hr.), πρωτοελληνική γλω̃σσα, idiom pentru care nu există documente scrise, pare a fi fost o limbă unitară, din care s-au desprins apoi diversele dialecte cunoscute în epocile arhaică şi clasică.

- Greaca miceniană este prima atestată documentar în secolele XIV-XII î. Hr., de tăbliţele în silabar linear B, de origine cretană (o adaptare la limba greacă a unui silabar anterior linear A, încă nedescifrat). Scrierea a fost decodată în anul 1953 de către Michael Ventris şi John Chadwick şi este improprie unei limbi indoeuropene, întrucât nu reuşeşte să redea anumite combinaţii de sunete în succesiunea lor (are semne doar pentru vocale singure sau precedate de o consoană, deci numai pentru silabe deschise).

În tăbliţele miceniene putem recunoaşte cuvinte ca Φαι̃στος, Κνωσσός, χαλκεύς, ποιμήν, ἱερευς într-o formă simplificată: Pa-i-to, Ko-no-so, ka-ke-u, po-me, i-e-re-u.

În legătură cu scrierea alfabetică, Herodot afirmă că elenii au preluat-o de la fenicienii care, până în secolul al VIII-lea î.Hr. aveau supremaţia pe mare, controlând comerţul şi în bazinul egeean. Literele, numite Φοινικεία γράμματα ori Καδμεία (litere feniciene), ar fi fost aduse de un fenician stabilit în Beoţia, Κάδμος, care a fondat cetatea Thebei şi al cărui nume în idiomurile oriental-semitice, Qadmi, înseamnă "omul de la răsărit".

Inovaţia grecilor a fost scrierea de la stânga la dreapta (fenicienii scriau de la dreapta la stânga) şi redistribuirea semnelor pentru a include şi vocalele şi semivocalele (alfabetul fenician conţinea doar consoane).

- Greaca epocii arhaice şi clasice (ἀρχαία), bine cunoscută începând din secolul al VIII-lea î.Hr., este caracterizată prin fărâmiţare dialectală şi, în plus, prin utilizarea mai multor alfabete. La momentul actual, se admite existenţa a patru mari familii dialectale: arcado-cipriota, eoliana, ionic-attica şi doriana (sau grupul occidental).

Numărul alfabetelor se reduce la începutul secolului al V-lea la două: calcidian, utilizat cu precădere în Pelopones, Italia şi Silicia, respectiv ionian, originar din Milet şi adoptat oficial la Athena în anul 403 î.Hr., sub arhontatul lui Eukleides. Din alfabetul calcidian, prin intermediul celui etrusc, va deriva alfabetul latin.

O cupă rodiană din secolul al VIII-lea este inscripţionată: "Qοράκο ἠμὶ  qύλιξ" - "Sunt cupa lui Korakos". La Athena, în 725, se oferă o cupă incizată celui mai bun dansator: "Ηός νυν ὀρχεστôν πάντον ἀταλότατα παίζει τô τόδε κάλμιν" - "Cel ce acum dansează cel mai frumos dintre toţi dansatorii, a aceluia să fie această cupă". Exemplele pot continua. Aceste inscripţii sunt instructive, atestând scriptio continua, adică lipsa oricăror semne diacritice sau de punctuaţie, utilizarea caracterelor unciale (litere mari - în transcriere, am folosit litere mari şi mici), existenţa încă a lui Q (koppa), a lui H sau F (digamma), nemarcarea cantităţii vocalelor lungi etc.

De la aceste prime atestări şi până la sfârşitul Antichităţii, asistăm la o evoluţie extraordinară în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale a Helladei (Grecia antică). Se impun, astfel, operele devenite clasice ale unor nume ca: Homer, Hesiod, Archiloh, Sappho, Anacreon, Eschil, Sofocle, Euripide, Menandru, Herodot, Xenofon, Platon, Aristotel, Tucidide, Callimah, Teocrit ş.a.m.d.


- Greaca comună. Începând cu epoca elenistică (alexandrină - între 323 şi 30 î.Hr., respectiv imperială din 30 î.Hr. până în 529 d.Hr. - când Iustinian închide ultima şcoală păgână din Athena) constatăm răspândirea unei Κοινή διάλεκτος, o greacă comună, având la bază dialectul ionic-attic, din care s-au eliminat progresiv unele particularităţi locale, dar care s-a îmbogăţit cu elemente panelene sau chiar din limbile altor popoare. Această nouă limbă este o urmare a unor îndelungi transformări fonetice, morfologice, sintactice şi semantice. Foloseşte alfabetul ionic, căruia învăţaţii alexandrini i-au adus o seamă de îmbunătăţiri în sensul adoptării semnelor de punctuaţie şi a celor diacritice în uz şi astăzi. Este o perioadă de puternice transformări fonetice şi morfologico-sintactice. Aceasta este limba Septuagintei (versiunea greacă a Vechiului Testament), a Sfintelor Evanghelii şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

- Greaca bizantină. În continuare, până la 1453, data căderii Constantinopolului, se întinde aşa-zisa μεσαιωνικὴ ἐποχή, în cursul căreia s-a dezvoltat greaca bizantină sau medie. Totuşi, limba populară (ἁπλά - simplă) îşi face tot mai mult simţită prezenţa. Astfel, în secolul al IX-lea apare scrierea cursivă (până atunci se scria doar cu litere mari - unciale -), analogă celei cu minuscule din zilele noastre. Din această scriere au derivat alfabetele chirilic, glagolitic, gotic, armean, copt etc.

- Neogreaca sau greaca modernă. După cucerirea Constantinopolului de către turci, se inaugurează o nouă perioadă, ἐποχὴ τῆς τουρκοκρατίας, urmată de cea a existenţei unui stat grec independent. Acum se conturează limba neogreacă (νέα ἑλληνικὴ γλῶσσα), cu două variante ce au coexistat multă vreme, ca urmare a diglosiei din epoca precedentă, pentru ca la mijlocul secolului trecut, limba purificată (καθαρεύουσα) să fie definitiv eliminată de varianta populară (δημοτική).

Noi ne vom concentra atenţia asupra dialectului ionic-attic, cel mai bogat ilustrat de documentele scrise (epigrafice, literare, etc.) şi cel care a stat şi la baza formării limbii comune (κοινή) de mai târziu şi a apoi a celei bizantine. După ce vom fi învăţat împreună îndeajuns, vom încerca să exemplificăm prin traduceri din Septuaginta, Noul Testament, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi altele.

Fii perseverent!