Orthoblog

Societatea crestina are duhul sau propriu,
principiile sale proprii si propriile sale reguli
si trebuie sa ne impotrivim patrunderii si intaririi obiceiurilor pagane,
care ii sunt straine si pentru ca acestea sunt injositoare pentru crestini si jignitoare pentru Domnul

Data trecuta v-am vorbit despre cat de rau au intampinat unii la noi Anul nou. Dupa aceea aud ca multora nu li s-a parut ca asa ar sta lucrurile, iar unii comenteaza: “Ce sa mai vorbesti impotriva a ceea ce este in obicei? Nu mai faci nimic, oricat ai mustra sau felicita”. Despre primul fapt, adica faptul ca unora nu li s-a parut, fiecare face cum vrea, insa adevarul trebuie spus si ceea ce este nedrept trebuie indreptat. Iar cel de-al doilea il propun judecatii voastre: oare este adevarat ca daca a patruns un obicei rau nu avem temeiuri pentru a ne inarma impotriva lui? Ca nu mai putem face nimic? Ca nu putem birui, de vreme ce duhul societatii este acesta sau cerinta societatii este aceasta?

Citeste mai mult! »

Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa, si mult mai bine cand este flamand in inima! Saracul alearga pe la ferestre sa ceara milostenie si pe ger aspru. Oare ar face asta daca ar avea o bucata de paine?

Cand omul simte necazul, se ingrijeste si se osteneste din rasputeri. La fel si cu inima: cand se atinge de ea simtamantul nevoii, al saraciei si al foametei, nu da odihna nici trupului, nici sufletului: „Fa asta, dar si pentru cealalta urneste-te“. Atunci omul nu se mai autocompatimeste, si nici o osteneala nu i se pare prea mare. Iar simtamantul foamei si al nevoii este trimis de Domnul celui care se roaga si care cere. El este semn al sanatatii duhovnicesti. Bolnavul nu are pofta de mancare; el e satul, chiar daca nu mananca cu saptamanile.

Citeste mai mult! »

"Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu el necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: "Binecuvântează, Doamne"; când sfârşeşti o treabă, zi: "Slavă Ţie, Doamne!" - şi nu numai cu limba, ci şi cu simţământul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: "Mântuieşte, Doamne, că pier"; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: "Scoate din temniţă sufletul meu". Te atrage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: "Arată-mi, Doamne, calea" sau "Nu da spre tulburare picioarele mele". Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!". Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: "Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă; îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă" sau strigă lăuntric cu oarecare alte graiuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, iar această îndesire ne va împărtăşi şi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

Citeste mai mult! »