Orthoblog

“In noaptea de 10 spre 11 aprilie vine parintele Anastasie si-i citeste Utrenia sfantului Calinic. Dupa Utrenie a vorbit sfantul cu Anastasie despre mantuire, iar cand se lumina de ziua ucenicul a plecat. La orele 5 dimineata l-a chemat pe ucenicul Ghermano. Sfantul s-a sculat, s-a imbracat in haine de ingropare, pentru ca tot ce a avut a dat milostenie. Sfantul s-a spalat pe fata, s-a pieptanat si ne-a binecuvantat pe toti cati eram in casa.

Parintele Anastasie le spune ucenicilor sfantului: “Au venit niste oameni mari in casa si vor sa-l ia cu dansii”. Sunt trimisii cerului ca sa-l ia sus pe sfant.

Apoi sfantul le-a cerut celor din jur sa-i dea o cruce. Pe cand statea in picioare, s-a inchinat crucii, a sarutat-o si a zis: “Sfanta Cruce, ajuta-mi!” Iar catre ucenici a zis: “Sa ne vedem in fericirea din cealalta lume”.

Sprijinindu-si capul pe pieptul ucenicului Ghermano, a rasuflat adanc de trei ori si si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu. “Oamenii cei mari” acum iau sufletul lui si-l duc in ceruri.

[Continuare:]

A fost imbracat apoi in vestmintele cu care a cerut sa fie inmormantat, pus pe scaun cu carja si cu Evanghelia pe brat, in partea de nord a pridvorului bisericii Sfantul Gheorghe, ctitorita de el.”

(Diacon Gh. Babut, Sfintii romani cu moaste, Editura “Pelerinul roman”, Oradea, 1991, p. 200)

Cele 5 momente ale unei predici narative le putem regasi in textul propus spre a fi analizat.

Situatia initiala ne prezinta atmosfera unei manastiri. Putem identifica timpul petrecerii actiunii: noaptea de 10 spre 11 aprilie si zorii zilei urmatoare (“la orele 5 dimineata”). Personajele sunt: principale (sfantul Calinic), secundare (ucenicul Ghermano, parintele Anastasie); intalnim personaje colective: obstea calugarilor si “oamenii cei mari”.

Momentul declansator este atunci cand sfantul s-a imbracat in haine de ingropare. Este momentul care declanseaza intreg firul epic.

Desfasurarea actiunii: sfantul s-a spalat pe fata, i-a binecuvantat pe ucenici, ucenicii sunt instiintati despre vizita “oamenilor celor mari”, sfantul cere o cruce, se inchina, saruta sfanta cruce, isi ia ramas bun de la calugari, isi sprijina capul pe pieptul ucenicului Ghermano, rasufla adanc de trei ori si isi da duhul in mainile lui Dumnezeu.

Momentul echilibrant este atunci cand “oamenii cei mari” iau sufletul sfantului si-l duc in ceruri.

Situatia finala: sfantul este imbracat in vestmintele cu care a cerut sa fie inmormantat, este pus pe scaun cu carja si cu Evanghelia pe brat, in partea nordica a pridvorului bisericii cu hramul “Sfantul Gheorghe”, ctitoria sfantului Calinic.

Tema acestui text este sfarsitul crestinesc al omului cuvios.

Scopul este acela de a naste in ascultatori setea de sfintenie.

Analiza personajelor: Sfantul Calinic este vazut ca un reprezentant al sacrului. Ni-l imaginam ca pe un batran, cu barba alba, lunga, cu o cruce in mana, tinuta la piept. Vestimentatia lui e dominata de cromatismul funebru. Totul este negru: afara este o noapte “neagra”, sfantul Calinic este imbracat in haine negre de ingropare, calugarii sunt toti imbracati in rase negre. Moartea domina acest pasaj, iar autorul accentueaza iminenta mortii uzand de “negriciunea totului”.

Nu este intamplator faptul ca pregatirea pentru “innegrire” are loc noaptea. Autorul plaseaza astfel intreaga viata in aceasta noapte, in aceasta pregatire. Moartea este o “innoptare”. Dar – intotdeauna in conceptia crestina – orice deznadejde pastreaza o urma de speranta: vin zorii zilei, cand noaptea dispare. Pentru sfantul Calinic sunt zorii unei “alt fel de zile”, sunt zorii “zilei a opta”: “oamenii cei mari” au luat sufletul lui si l-au dus in ceruri.

Relevanta este opozitia negru – alb, “noapte” – “zorii zilei”, trup ingropat in pridvorul bisericii – suflet dus de “oamenii cei mari” in cer.

Sfantul Calinic traieste in mediul liturgic: parintele Anastasie ii citeste Utrenia. Sfantul Calinic este preocupat de probleme dogmatice, se dovedeste teolog complet (rugaciune si propovaduire): dupa slujba Utreniei discuta cu parintele Anastasie despre mantuire.

Linistit si impacat cu sine, sfantul se pregateste de moarte. Stinge orice foc interior ce ar fi putut mocni in sufletul sau: “tot ce a avut a dat milostenie”.

Foarte important de urmarit este conflictul interior: in acest text nu intalnim drama omului in fata mortii, precum se intampla in alte cazuri. Nu intalnim frica, angoasa, anxietatea; sfantul nu sufera de “maladia mortala” a societatii. Aceasta “maladie” este pacatul. Chiar daca pacatul nu e ceva total strain sfantului, el nu este cauza a unei posibile disperari in fata mortii.

Nu, ci “dacismul”, seninatatea in fata mortii, este caracteristica principala a sfantului. Atitudinea in fata mortii nu este nici una eroica, de lupta cu moartea, pana la epuizare, nici una fatalista, ci este atitudinea imitatorului lui Hristos.

Ceilalti calugari cresc la umbra sfantului. Sunt prezentati sumar si doar in relatia lor cu sfantul: parintele Anastasie ii citeste sfantului Utrenia, participa la discutia despre mantuire; ucenicul Ghermano este chemat de sfant la ora 5 dimineata si pe pieptul acestui ucenic sfantul isi sprijina capul si isi da sufletul in mainile lui Dumnezeu. Mai mult, ucenicul Ghermano este un martor ocular al “oamenilor celor mari”, impartasind aceasta “evanghelie” si celorlalti calugari: “Au venit niste oameni mari in casa si vor sa-l ia cu dansii”. Despre identitatea “oamenilor celor mari”, insusi textul ne ofera informatii: “Sunt trimisii cerului ca sa-l ia sus pe sfant”.

In acest cadru monastic, de sfintenie, de liniste interioara, de prezenta a trimisilor cerului, intriga textului urmareste intreg firul epic: iminenta mortii.

Intalnim si momente zero: cand ucenicul Ghermano le impartaseste calugarilor in calitate de martor ocular “vizita” “oamenilor celor mari” (precum odinioara mironositele duceau vestea Invierii), cand sfantul moare pe pieptul ucenicului Ghermano si – bineinteles – cand “oamenii cei mari” iau sufletul sfantului si-l duc in cer.

Actiunea se petrece doar aparent numai in cadrul restrans al unei manastiri, caci – prin “vizita” “oamenilor de sus” – actiunea se petrece si dincolo de zidurile reci ale manastirii, in sferele angelice. Actiunea este redata de verbele de miscare “vine”, “s-a sculat”, “a dat”, “a binecuvantat”, “sa ia”.

Epitetul “oamenii cei mari” primeste conotatii metaforice si chiar personificatoare: ingerii sunt antropomorfizati, primesc trasaturi umane.

Intalnim imagini vizuale: “se lumina de ziua”, “ucenicul a plecat”, “s-a imbracat in haine de ingropare”, “ne-a binecuvantat pe toti”, “duc sufletul” si imagini auditive: “ii citeste Utrenia”, “a vorbit”, “spune”, “a zis”. Majoritatea verbelor sunt la indicativ, perfect compus: “a vorbit”, “a chemat”, “a sculat”, “a avut”, “au venit”, “a dat”, “a cerut”, “a rasuflat”.

Marius Matei - utilizator Orthoblog