Orthoblog

E fenomenal cum ne pricepem noi să transformăm orice sărbătoare (mai ales religioasă) într-o culme a nebuniei şi a dezmăţului. Cu o culme în perioadele Crăciunului, Anului Nou şi, nu-i aşa, a Paştilor. Înţelegem că sărbătorile religioase sunt prilej de meditaţie în primul rând, de odihnă a trupului şi capului în al doilea rând şi (în al treilea rând) sunt menite să reamintească credincioşilor faptele petrecute "in illo tempore", cum ar spune Mircea Eliade. Deci nimic forţat, nimic exagerat, nimic din ceea ce vezi acum.

[Continuare:]

Noi, maramite popor născut creştin, folosim sărbătorile ca jaloane pentru beţii enorme, căutăm calendarul de sfinţi doar pentru a ne aminti la cine să mergem să bem moca ca-nnecaţii (vorba unui coleg). Iar sărbătorile mari le calculăm în metrii liniari de cârnaţi, kilele mielului, decibelii combinei cu Guţă, batalioanele de ouă roşii ori bidoanele de vin de vinărie de scară de bloc consumate individual ori în colectiv. Poate de asta a apărut şi urarea asta de “Paşte fericit”. Pentru că nu mai sărbătorim sărbătoarea, ci paştem produsele. Şi le paştem fericiţi, că aşa ne-a urat la televizor. Uite, bunăoară, sărbătoarea Învierii Domnului. În oraşul nostru mega-cultural se derulează astfel: cu câteva săptămâni înainte, se întoarce casa cât mai pe dos, pentru curăţenia tradiţională. Se bat covoarele. Nu că nu ar trebui bătute şi în restul anului, dar acum se bat mai cu suflet, că de, “vin Paştile”. Se scutură preşurile. Se trage cu ochiul la vecin, să vezi ce mai are nou, ca să te dotezi şi tu, să nu ţi-o ia înainte “prăpăditul ăla”. Cine are grădină, şi-o sapă. Care are copac în faţa blocului, îl toaletează de toate crengile cu flori, de arată ca o sculptură idioată. Care are balconul neacoperit, îl acoperă. Care îl are acoperit, îl descoperă. În fine, o întreagă cursă a gospodăririi, ca să arate toţi, unii faţă de alţii, cât sunt de gospodari. Apoi urmează aprovizionarea cu de-ale burţii şi ficatului. Obligatoriu carne de miel (mie îmi dau lacrimile cănd ştiu câţi mieluţi mor aşa, aiurea). De ce? Religios vorbind, jertfirea mielului simbolizează jertfa Mântuitorului pentru noi. Deci, când mâncăm mielul, ne gândim la nevinovăţie şi puritate. Câţi dintre noi facem aşa? Şi câţi mănâncă miel doar că “aşa se face”, şi că aşa s-a pomenit şi că "ce va zice lumea" dacă ei nu se laudă că mielul lor avea mai multe kile decât alt miel, al altui nehalit? Ouăle roşii pot fi verzi, pot fi galbene, pot avea sigle electorale. “Cioc”-ul nu se face de dragul urării “Hristos a-nviat” / “Adevărat a-nviat” , ci de dorinţa de a face praf oul celuilalt. Nu pomenim de “stropit”, care e obicei de la saşi şi la al cărui mesaj religios (anunţarea Învierii) s-a renunţat în favoarea unei beţii progresive, din poartă-n poartă.

În Vinerea mare, lumea merge să înconjoare biserica. Exact asta face. O inconjoară. Atât. Prilej ca găştile de cartier să se dea jmechere în curtea bisericii, sub ochii blânzi ai poliţiei comunitare (blânde şi ea), ca toată lumea să vorbească despre orice, numai despre ce trebuie nu. La fel cu Învierea. De fapt nu prea mai mergem la slujba propriu-zisă a Învierii Domnului, ci “ca să luăm Paşti” în cât mai multe borcane. Care, desigur, sunt mai importante decât Învierea. La toate acestea se adaugă programele de la televizor care tâmpesc până ajungi să te cobori la nivelul lor, chefurile cu boxe în geam, miştourile unora care la salutul “Hristos a înviat “răspund tot 3 la leu.

Suntem creştini de 2000 de ani. Dar am rămas oare? Sărbătorile au ajuns doar un prilej de “shopping” şi “party”. Pentru puţini nu. Pentru mulţi da. De aceea mulţi dintre noi paştem fericiţi de Paşti.

Dumitru Chiseliţa