Orthoblog

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi creştini,

După mărturia Sfintei Scripturi şi după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ispitele cu care ne luptăm în viaţa de acum sînt de multe feluri. Multe sînt şi pricinile pentru care Preabunul şi Preaînţeleptul Dumnezeu îngăduie ca să fim ispitiţi în lumea aceasta, spre folosul mîntuirii noastre. Acestea avîndu-le în vedere, m-am gîndit ca în cuvîntul de faţă să arăt, pe scurt, despre felurile ispitelor şi feluritele lor pricini. Ispitele nu vin de la Dumnezeu, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (lacob 1, 13), ci vin de la diavolul (Matei 4, 1-11), de la lume (Matei 6, 2; I Tesaloniceni 2, 6) şi de la firea noastră cea stricată (lacob 1, 14). Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mîntuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini şi anume:

[Continuare:]

a. Pentru ca să încerce credinţa noastră (I Petru 6, 7);
b. Pentru a încerca nădejdea noastră (IV împăraţi 18. 5; 18, 20-30; Daniel 3, 28-30);
c. Pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de El (Deuteronom 13, 3);
d. Pentru încercarea supunerii noastre faţă de El (Deuteronom 8, 2-3);
e. Pentru a încerca lepădarea noastră de sine şi de averile noastre (Iov 1, 9-12; 2, 3-10);
f. Pentru a nu cădea sub pedeapsă şi pentru ca să fim cu mare veghere asupra noastră, căci, după cum vedem, sîntem lesne înclinaţi să vedem şi să judecăm slăbiciunile altora şi să le neglijăm pe ale noastre (Matei 7, 3-4; Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3). De aceea, să ne aducem aminte de cuvîntul Mîntuitorului Care ne îndeamnă să ne vedem întotdeauna bîrna din ochiul nostru. Sfinţii Părinţi se rugau, zicînd: „Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu" (Rugăciunea Sfîritului Efrem Sirul din Sfîntul şi Marele Post).

g. A şaptea pricină pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca să alergăm totdeauna la ajutorul Lui şi să-I cerem mai stăruitor îndurarea. Omul — oricare ar fi el — dacă nu ar da de necazuri şi ispite grele, s-ar lenevi, căzînd în nesimţire şi uitînd cu totul de Dumnezeu, însă, dacă va intra în necazuri şi ispite grele, văzînd că este în primejdie de a-şi pierde viaţa sau sufletul, atunci va începe să se roage cu toată stăruinţa şi să ceară din inimă ajutorul lui Dumnezeu. Cu cît va face rugăciunile sale mai stăruitor, cu atît i se va smeri şi inima (Sfîntul Isaac Sirul, Cuv. 31, p. 110). Vedem din Sfintele Scripturi că şi poporul lui Israel de multe ori ajungea la nesimţire şi la uitarea de Dumnezeu. Iar cînd Dumnezeu îngăduia să vină asupra lor necazuri şi ispite grele, atunci îşi aduceau aminte şi se întorceau la Dumnezeu, după cum scrie: Cînd îi necăjea pe dînşii, atunci îl căutau şi se întorceau la Dumnezeu (Psalm 77, 37-38). Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, dîndu-ne pildă ca, în vreme de necazuri şi încercări grele, să alergăm la Dumnezeu prin rugăciune, în vremea cînd se apropia de Prea Sfintele Sale Patimi, a căzut la rugăciune către Tatăl şi cu stăruinţă S-a rugat cu sudori de sînge, zicînd: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta. Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei 26, 39). Iar Iezechia împăratul, fiind bolnav şi vestindu-i-se moartea sa de către Sfîntul prooroc Isaia, dar avînd mare credinţă şi nădejde în mila lui Dumnezeu, a alergat la El prin rugăciune şi plîngere mare, iar Domnul Dumnezeu, căutînd spre rugăciunea lui cea din inimă, i-a mai dăruit încă 15 ani de viaţă (IV împăraţi 20, 1-7).

h. A opta pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ne ispitim este pentru a nu ne mîndri, ci a petrece în umilinţă şi smerenie. Vedem că marele prooroc şi împărat David a fost părăsit de Dumnezeu, Care l-a lăsat să cadă în păcat, pentru că a zis în inima sa: Nu mă voi clăti din neam în neam, rău nu-mi va fi (Psalm 9, 26). Şi iarăşi: Eu am zis întru îndestularea mea: nu mă voi clăti în veac (Psalm 29, 6).

i. A noua pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu ne ispitim, este pentru a urî din inimă patimile şi pe vrăjmaşii care se luptă cu noi. Căci, într-adevăr, cel ce iubeşte pe Dumnezeu din inimă, simte că diavolul şi păcatul voiesc să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu şi se întoarce cu mare mînie şi ură sfîntă asupra păcatului şi asupra dracilor şi cu desăvîrşire îi urăşte pe draci şi patimile cele stîrnite de ei, după mărturia scrisă: Pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, cu urîciune desăvârşită i-am urât pe ei, neprieteni mi s-au făcut mie (Psalm 138, 21-22). Cel ce iubeşte pe Dumnezeu are porunca lui Dumnezeu să urască tot ce este rău înaintea Domnului, după mărturia care zice: Cei ce iubiţi pe Domnul, urîţi cele rele (Psalm 96, 11). Unul ca acesta, aducîndu-şi aminte de cuvintele Mîntuitorului nostru lisus Hristos Care zice: Nu puteţi să slujiţi la doi stăpîni (Matei 6, 24), urăşte din toată inima pe draci şi se face duşman de obşte tuturor patimilor şi, aprinzîndu-se de dragostea Ziditorului său, se sileşte a-I sluji cu frică şi a se bucura Lui cu cutremur (Psalm 2, 11). Ştiind apoi că nimic necurat nu va intra în împărăţia cerurilor (I Corinteni 15, 50), priveghează cu mare grijă asupra sa şi se păzeşte cu toată puterea de toate patimile sufleteşti şi trupeşti care îl împiedică de a intra în viaţă.

j. A zecea pricină pentru care ne ispitim este pentru a fi încercaţi şi a se vedea dacă cinstim şi iubim pe Dumnezeu pînă la sfîrşit. Acest lucru îl arată Sfînta Scriptură, unde scrie: „Iar de se va scula întru tine prooroc, sau care visează vis, şi-ţi va da ţie semn sau minune; şi va veni semnul sau minunea care a grăit către tine, zicînd: Să mergem şi să slujim la Dumnezeu străin, pe care nu l-aţi ştiut, să nu ascultaţi de cuvintele proorocului acestuia sau ale celui ce visează visul acela, că vă ispiteşte pe voi Domnul Dumnezeul vostru, ca să ştie de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima şi din tot sufletul vostru" (Deuteronom 12, 1-3; Isaia 8, 19; Matei 14, 24; I Ioan 4, 2).

k. A unsprezecea pricină pentru care ne ispitim este ca să fim îndemnaţi să ţinem mai strict toate poruncile lui Dumnezeu şi să nu călcăm vreuna din ele, fie chiar şi din cele mai mici. Este adevărat că cel ce se lămureşte prin ispite, se hotărăşte mai mult să ţină seama de poruncile lui Dumnezeu. Căci unul ca acesta îşi aduce aminte de cuvintele pe care le-a zis Domnul către ucenicii Săi, de a învăţa pe oameni să păzească toate cele ce le-a poruncit lor (Matei 28, 20), ca şi de cuvîntul Sfîntului Iacov care zice: "De va păzi cineva legea toată, şi numai o singură poruncă va călca, călcător tuturor poruncilor s-a făcut" (Iacov 2, 10).

1. A douăsprezecea pricină pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este ca să învăţăm să desluşim care este adevărata virtute şi, prin urmare, să nu o părăsim şi să nu cădem în păcat. Cu adevărat, desluşirea în toată lucrarea faptelor bune, este mare lucru. După Sfinţii Părinţi, „binele nu este bine cînd nu se face bine" (Sfîntul Ioan Damaschin, Cuvînt minunat şi folositor de suflet, Filocalia, vol. 4, p. 194). Se poate ca şi noi să ne ostenim a lucra multe fapte bune şi în loc de plată să avem osîndă şi ruşine înaintea lui Dumnezeu, în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Şi aceasta, pentru ca Dumnezeu nu se uită atît la cele făcute de noi, cît la scopul cu care le facem. „Fapta bună are trup şi suflet. Sufletul faptei bune este scopul pentru care se face, iar trupul este însuşi lucru cel bun. Sufletul omului dă chip năravurilor trupului său; scopul faptei bune dă chip lucrului faptei celei bune… Scopul preface fapta cea bună în răutate şi pe răutate în faptă bună" (Kiriacodromion, p. 280, Bucureşti, 1857). Dacă fapta bună se face cu anumite scopuri rele, ca de pildă: cu scopul iubirii de slavă deşartă, al iubirii de cîştig, al iubirii de treaptă, al iubirii de plăceri şi al altora de acest fel, atunci aceste fapte bune trec de partea scopului şi se fac asemenea scopului celui rău cu care au fost lucrate. Acest lucru îl arată şi dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicînd: ,,în toate cele făcute de noi Dumnezeu ia seama la scop, dacă le lucrăm pentru El, sau pentru altcineva" (Filocalia, voi. 2, Cap. 48, p. 86).

m. A treisprezecea pricină pentru care ne ispitim este ca războiul continuu să devină pentru noi un motiv de încununare mai mare. Dacă, după Sfînta Scriptură, bărbatul îndelung răbdător este întru pricepere (Proverbe 14, 30), atunci se înţelege de la sine că mai multă plată va avea de la Dumnezeu cel ce se va osteni cu statornicie pînă la moarte, pentru înmulţirea talantului încredinţat lui. Dumnezeu, fiind preadrept, răsplăteşte cu dreptate nevoinţele celor ce rabdă toată osteneala lucrării faptelor bune pentru dragostea Lui. Pe unul ca acesta îl fericeşte şi Sfînta Scriptură, zicînd: Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcîndu-se, va lua cununa vieţii pe care a fâgâduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El (Iacov 1, 12; Iov 5, 7; Proverbe 3, 11; II Timotei 4, 8). Sfîntul Apostol Pavel zice că alta este slava soarelui, alta slava lunii, alta slava stelelor şi stea de stea se deosebeşte în slavă (I Corinteni 15, 41). Iar dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul arată că această deosebire de slavă este deosebirea măsurii cu care se vor desfăta, cu minţile în Rai, cei ce se vor mîntui (Cuvînt pentru fericitele locaşuri, tom. 3, p. 46-49, Mănăstirea Neamţ, 1823). Căci, precum fiecare se îndulceşte de razele acestui soare, după măsura curăţiei şi puterii vederii sale, aşa şi în veacul viitor toţi drepţii vor străluci într-o bucurie de care nu se vor mai despărţi şi fiecare, după măsura sa, va străluci din soarele cel gîndit şi, după vrednicie, se va împărtăşi de veselie şi bucurie şi îşi va înfrumuseţa podoaba coroanei sale.

n. A paisprezecea pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu ne ispitim, este ca noi să slăvim pe Dumnezeu, să ne ruşinăm de cel rău şi de păcat, să nu slăbim pînă la sfîrşit cu duhul şi cu răbdarea. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a spus: Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui. Şi iarăşi: Intru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19; Matei 10, 22). In mintea dreptcredinciosului nevoitor trebuie să fie totdeauna aceste cuvinte ale Mintuitorului nostru Iisus Hristos, spre îmbărbătare în necazuri şi ispite pînă la moarte. Citind în vieţile sfinţilor lui Dumnezeu, ne minunăm foarte mult de răbdarea lor şi de multele minuni pe care le-au făcut cu puterea lui Dumnezeu. Dar eu cred că cea mai mare minune, pe care a făcut-o fiecare din sfinţi, a fost aceea că şi-a pus sufletul pentru Hristos şi a avut răbdare pînă în sfîrşit. Ce a folosit Iuda că a fost ucenic al lui Hristos şi că a luat darul apostoliei şi al facerii de minuni, dacă pînă la urmă L-a vîndut pe Domnul? Sau alţii, despre care ni se spune că au avut viaţă înaltă şi darul de a face minuni, dacă pînă la urmă au căzut din credinţă în erezii şi păcate, fără a se mai întoarce la pocăinţă şi dreapta credinţă? Deci, fericit cu adevărat şi prea fericit este sufletul acela care a avut dreaptă credinţă şi care a hotărît în mintea şi în inima sa să rabde toate ispitele şi necazurile acestei vieţi, pînă la sfîrşit, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru slava Lui.

o. A cinsprezecea pricină pentru care ne ispitim, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, este pentru ca, fiind duşi în luptă, să ne deprindem a nu ne teme de loviturile mari ce vor veni peste noi în ceasul morţii. Adevăratul ostaş, cînd este pus de stăpînul său chiar pe linia întîi a frontului, nu se teme, ci are în minte că trebuie să moară la datorie pentru apărarea credinţei şi a ţării sale. Tot astfel, şi cu atît mai mult, se cade şi ostaşului duhovnicesc. Aşa era inima Sfîntului Apostol Pavel, pregătită să trăiască si să moară pentru Hristos, de aceea şi zicea: Mie a trăi îmi este Hristos, iar a muri îmi este dobîndă (Filipeni 1, 21).

p. A şaisprezecea pricină pentru care îngăduie Dumnezeu să ne ispitim este pentru ca, războiţi fiind, să venim la puterea de a deosebi virtutea de păcat. Prin lupta dusă în fiecare clipă cu mintea asupra momelii şi învoirii cu păcatul, ostaşul duhovnicesc simte şi cunoaşte cît de scumpă şi preţioasă este fapta bună şi cîtă osteneală şi veghe îi trebuie pentru a o dobîndi, Avînd în faţă, pe de o parte, pe cei trei vrăjmaşi: trupul (Romani 7, 24-25), lumea (Romani 8, 37) şi diavolul (Romani 16. 20) — care i se împotrivesc la lucrarea faptelor bune; iar pe de alta, avînd frica şi dragostea de Dumnezeu, se luptă cu toată tăria împotriva tuturor ispitelor aduse de aceşti vrăjmaşi şi, prin această sfîntă luptă, ajunge la desluşirea binelui de rău şi la cunoaşterea deosebirii dintre virtute şi păcat.

r. A şaptesprezecea pricină pentru care se îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca să dobîndim, prin luptă şi durere, virtutea, să o preţuim şi să o avem sigură şi neschimbată. S-a spus undeva că „banii nemunciţi sînt nepreţuiţi". Astfel se întîmplă nu numai cu banii, ci şi cu tot lucrul bun pe care l-am cîştigat fără osteneală. Iar tot ceea ce am cîştigat în viaţă cu multă suferinţă şi durere nu putem dispreţul uşor. Din acest motiv, Preabunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte a nu ne da ajutor la cele bune, ci ne lasă ca, prin multă trudă depusă, în timp îndelungat, să cîştigăm comoara faptelor bune, pentru a şti să preţuim cele pentru care mult şi greu ne-am ostenit spre a le agonisi.

s. A optsprezecea pricină pentru care ne ispitim este pentru ca, înaintînd în virtute, să nu ne îngîmfăm, ci să învăţăm să ne smerim. Oricare suflet lucrător al faptei bune îşi închipuie cu mintea că este ceva, că are ceva, că poate ceva şi aşa ajunge la îngîmfare şi părere de sine. Această neputinţă a minţii noastre, ştiindu-o Cel Atotştiutor, Preabunul Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, îngăduie să vină asupra noastră multe feluri de ispite şi încercări, uneori chiar foarte grele şi dureroase. Prin aceste primejdii folositoare, puţin cîte puţin venim la cunoaşterea neputinţei şi nimicniciei noastre. Astfel, cunoscînd că nu sîntem nimic şi nu putem nimic, punem toate isprăvile noastre cele părute bune numai pe seama ajutorului lui Dumnezeu, scăpînd astfel de mîndrie, de îngîmfare şi de părere de sine şi ajungînd la deprinderea smereniei.

ş. A nouăsprezecea pricină pentru care ne ispitim este pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urîm desăvîrşit.

Niciodată nu va putea omul părăsi un păcat greu şi de moarte, dacă nu-l va urî pe el din inima sa cu ură desăvîrşită (Pateric, p. 60). Despre aceasta s-a vorbit pe larg la a noua pricină.

t. Pricina a douăzecea pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm niciodată în viaţă slăbiciunea noastră şi puterea Celui ce ne-a ajutat.

Despre aceste 20 de pricini îngăduite de Dumnezeu spre ispitirea noastră, să se vadă în Dumnezeiasca Scriptură mărturiile puse la început, apoi în „Războiul nevăzut", capitolul 15 şi în Filocalia, volumul 2, capetele pentru dragoste.

Iubiţi credincioşi,

Mai sînt încă şi multe alte feluri de ispite care ne întîmpină în viaţa aceasta, cu care însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi sfinţii Lui au fost ispitiţi (Evrei 2, 18). Dar Mîntuitorul nu S-a ispitit pentru pricinile arătate mai sus, deoarece El a suferit, fiind fără de păcat (Evrei 4, 15). Viaţa şi ispitirea Mîntuitorului a fost şi ne rămîne pildă de urmat în nevăzutul război pe care îl ducem, cu ajutorul Lui, în viaţa de acum, pentru ca, privindu-I ispitele şi suferinţele, să ne sîrguim a-I urma după putere. Astfel, vedem că El, ca şi noi, a suferit ispitire de la diavolul (Matei 4, 1; Marcu 2, 13; Luca 4, 2); a suferit ispite de la oameni răi (Matei 16, 1; 22, 18) şi de la farisei (Matei 12, 38; 16, 1; Marcu 8, 11, ş. a.); S-a născut în iesle (Luca 2, 7) şi viaţa Sa a fost ameninţată de Irod (Matei 2, 13); a fost sărac (Matei 17, 24-27; Luca 8, 23; II Corinteni 8, 9); nu avea sălaş (Matei 8, 20; Luca 9, 58; 21, 37) şi era permanent ameninţat de iudei; a fost ispitit şi a răbdat de foame (Matei 4, 1; Ioan 5, 14); a fost vîndut de Iuda (Matei 26, 21-25); a suferit ispite de la iudei (Matei 19, 38; Luca 4, 28): a fost legat ca un făcător de rele (Matei 26, 47-56; Marcu 14, 43-49), a fost bătut (Matei 26, 26) şi luat în rîs (Matei 26, 68; 27, 27-31); a fost lovit şi scuipat în faţă (Matei 27, 30; 26, 67), încununat cu coroană de spini (Isaia 9, 2-5; Matei 27, 29) şi numit rege în bătaie de joc (Matei 27, 27; Marcu 15. 16); a fost silit să-Şi ducă Crucea (Ioan 19, 7); a fost adăpat cu fiere şi oţet (Matei 27, 34; Marcu 15, 23-26; Luca 2.3, 36) şi răstignit între doi tîlhari (Matei 27, 38; Marcu 15, 29-32); a fost ocărit şi batjocorit pe cruce de arhierei şi ostaşi (Matei 27, 39-44) şi a murit răstignit pe cruce (Matei 27, 50; Marcu 15, 37; Luca 23, 46; Ioan 19, 30).

De asemenea, şi sfinţii lui Dumnezeu, ca cei ce sînt prieteni ai Lui (Ioan 4, 14), au suferit multe ispite şi scîrbe în viaţa de acum şi au ales a suferi mai bine pînă la moarte, decît să se facă prieteni ai lumii şi ai veacului acestuia. Astfel au suferit marele prooroc Moise (Evrei 11, 25), proorocii cei de demult (Fapte 7, 52; Evrei 11, 37), Miheia proorocul (III Regi 22, 27), David împăratul şi proorocul (Psalm 30, 15; 118, 157), Ieremia proorocul (18, 18-20), cei trei tineri (Daniel 3, 12; 4, 5-7), Sfinţii Apostolii (Fapte 5, 18,40,41; 14, 5).

Tot astfel au suferit ispite şi necazuri Biserica Ierusalimului (Fapte 8, 1), Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava (Fapte 13, 50) şi iarăşi, Sfîntul Pavel cu Sila (Fapte 22, 24; II Tesaloniceni 1, 4), iudeii convertiţi (Evrei 10, 32-34) şi toţi următorii lui Hristos şi ai Sfinţilor Apostoli, precum şi toţi sfinţii lui Dumnezeu, de la începutul lumii şi pînă astăzi, în felurite dureri, necazuri şi suferinţe, răbdînd cu credinţă, au nădăjduit spre Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Evrei 11, 1-39; Iov 34, 11; Proverbe 24, 12 ş. a.).

Iubiţi credincioşi,

Cu aceste puţine cuvinte închei această predică despre felurile ispitelor şi despre cele 20 de pricini mai generale pentru care Bunul Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi în lumea aceasta spre folosul mîntuirii sufletelor noastre.

Sfîntul Isaac Sirul, în legătură cu cele arătate mai sus, zice: "Nevoitorii se ispitesc, ca să facă adăugire pentru ispitirea lor; trîndavii, ca să se păzească pe sine de cele ce îi vatămă; cei ce dorm, ca spre deşteptare să se gătească; cei ce sînt departe, ca să se apropie de Dumnezeu, iar casnicii, ca să se sălăşluiască cu îndrăzneală înăuntru".

Deci, pe toţi vă rog să nu mă uitaţi în sfintele rugăciuni, ca şi eu păcătosul să am răbdare în vremea ispitelor. Amin!

Părintele Ilie Cleopa