Orthoblog

Când vorbim despre păcatele împotriva poruncii a treia – „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” – ne gândim imediat la înjurătură, eventual la sperjur. Omitem instrumentalizarea şi manipularea religiei pentru bani sau pentru alte interese, care nu au nimic de a face cu mântuirea sufletului sau cu slava Neatinsului. Mesia a apărat numele lui Dumnezeu împotriva oricărei instrumentalizări umane, folosirii acestuia drept unealtă pentru câştig.

[Continuare:]

Pietre prefăcute în pâini! Iisus sare fără paraşută în prăpastia Cedronului de la 200 m înălţime fără să Îşi luxeze piciorul!… Asemenea minuni ar fi entuziasmat poporul dornic de a proclama un rege salvator de romani. Dumnezeu instrumentalizat în scopuri politice. Mesia a renunţat să Se pună în slujba mesianismului politic, aşa cum Îl înţelegeau contemporanii Săi. Erau săraci şi exploataţi de romani, vroiau libertate şi prosperitate; nu aveau vreme de pierdut cu poveşti despre suflet. Parcă am vorbi despre noi, nu despre evreii secolului I. Nu aveau nici o rezervă să se folosească de orice, chiar de Creatorul, pentru a adăuga ceva lângă pâinea de pe masă. Folosirea abuzivă de religie pentru dominare este hulă, blasfemie. Tocmai Mesia a fost acuzat de blasfemie, Cel Care apăra numele Tatălui de acest lucru. Dacă Hristos ar fi luat sabia în mână şi s-ar fi răsculat împotriva romanilor, probabil evreii, în frunte cu fariseii, L-ar fi aclamat. Nu a comis această blasfemie şi tocmai de aceea a fost acuzat de ea. Ei aşteptau o viaţă mai bună aici şi acum – exclusiv trupeşte – şi Mesia nu le oferea aşa ceva. În numele Domnului, dar unde este Domnul? Istoria este plină de astfel de blasfemii: războaie absurde purtate declarativ în numele lui Dumnezeu, pentru teritorii şi resurse, cu multe victime, inclusiv femei şi copii. Blasfemie este şi câştigarea de imagine prin afişarea cu o lumânare în mână la hramuri şi marile sărbători. Nu confundăm misterul liturgic cu un eveniment monden de mâna a doua. Blasfemie este şi intrarea în preoţie din considerente materiale. Tot blasfemie este rostirea cu buzele a numelui lui Dumnezeu, fără mişcarea inimii către suferinţa altora. Sugestivă este o scenă din filmul dedicat Sfântului Francisc: în biserică, pe locurile din faţă se rugau de numa-numa bogaţii cu haine luxoase şi bijuterii grele, în timp ce la uşa bisericii săracii erau aproape goi, înfometaţi şi înfriguraţi. Contrastul este izbitor şi mişcător. Dreptul Iosif şi Fecioara Maria au plecat de la templul de la Ierusalim fără Pruncul de 12 ani. Şi noi plecăm spre destinaţii pe care le credem bune, dar uităm să Îl luăm cu noi şi pe Mesia. Pornim fără călăuză şi ne batem în piept că facem lucrarea Domnului, dar unde este Iisus?

Frederic al II-lea l-a invitat pe cerşetorul zdrenţăros Francisc la o masă exagerat de îmbelşugată, cu scopul de a-l compromite. Sfântul nu era prins de dezmăţul petrecerii, ci era adâncit în gânduri. I-a spus însă împăratului: „Cât de fericit trebuie să fie fratele Marsiliu, care în singurătatea pădurii meditează la iubirea lui Dumnezeu… Mă gândesc la fratele Aggeu, care acum îngrijeşte leproşii din Cremona. Cât de fericit trebuie să fie fratele Bernard, care acum face curăţenie în grajdul unei femei neajutorate, ca apoi să le dea copiilor învăţătura Evangheliei lui Hristos”. Gluma lui Frederic de a-l lua pe călugăr drept bufon nu reuşise. Luase în deşert numele Creatorului, ironizându-l pe alesul Lui. Abuzăm de numele lui Dumnezeu când îl folosim în rugăciune şi nu Îi respectăm voinţa. Cu alte cuvinte, nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Îl rugăm numai pentru stomac şi pentru mărunţişuri, nu suntem preocupaţi de salvarea sufletelor. E blasfemie să spunem: „M-am rugat degeaba, nu am primit nimic, nu mă mai rog, nu mă ascultă nimeni”. Rugăciunea nu este un instrument de eliminare absolută a încercărilor, ci un prilej de a gusta din pacea, liniştea, armonia şi puterea Stăpânului celui Preaînalt. Şi totuşi, nu voia noastră, ci voia Ta să se facă.

Înjurătura este un lucru satanic. Este o reminiscenţă a mentalităţii magice păgâne din subconştientul celor botezaţi, care poate răbufni oricând. La păgâni, se credea că trivialităţile captează magic forţele zeilor. Înjurătura este şi o expresie a urii faţă de Neatins (conştientă sau nu): înfruntându-L pe Dumnezeu, Îl insultăm în faţă. E foarte trist să auzim copii care abia leagă două cuvinte că înjură, imitându-şi părinţii, să auzim femei rostind cuvinte neînchipuite, pierzându-şi delicateţea, să auzim intelectuali că îşi reneagă inteligenţa, să auzim bătrâni, care au înjurat toată viaţa şi coboară în mormânt cu o înjurătură în gură. Mesia ne avertizează că un duh rău care iesă din om (la botez), o dată reîntors aduce cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el. Evreii nu înjură sau riscă pedeapsa cu moartea, prevăzută de Legea lui Moise. La fel de severi sunt şi musulmanii. Un italian aflat într-o ţară arabă a fost foarte mirat când a fost condamnat la închisoare pentru că l-a făcut pe profetul Mahomed „câine”. La proces, creştinul s-a apărat, spunând că toată viaţa i-a înjurat pe toţi sfinţii din calendar şi nu a păţit nimic. Cine înjură de sfinţi, cu greu va rosti acatistul lor. Sfinţii se „coboară” prin rugăciuni, abstinenţe, fapte bune, nu prin vorbe ce declanşează în ascultători reflexul de a-şi astupa urechile. Înjurătura nu poate lovi Neatinsul, ci este ca o piatră aruncată spre stele. Nu le poate atinge, ci se întoarce asupra celui ce a lansat-o. Nimic nu este mai degradant decât o gură care insultă cerul. Nici câinele nu îşi muşcă stăpânul, ci îl apără. Mânca-v-ar Raiul! Ne eschivăm şi ne motivăm hulele, dând vina pe nervi, pe beţie, pe obişnuinţă sau pe lipsa de intenţie. Dacă înjurăm un coleg, riscăm să fim judecaţi pentru ultraj. Dacă hulim Neatinsul, nu scăpăm de judecată, mai devreme sau mai târziu. Au fost multe pedepse împotriva înjurăturii în istorie, de la Charlemagne la Ludovic al XV-lea şi până la Mussolini: moartea, bătaia cu vergi, marcarea buzei de jos cu fierul roşu, tăierea buzei superioare, tăierea limbii, smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, cufundarea în apă în coşuri închise, expunerea pe stradă în costumul lui Adam, lovirea cu biciul, însemnarea pe frunte cu fierul roşu, amenda de 500 de lire. Există metode de transfer. În epocă, francezii erau sfătuiţi să zică „Jarnicoton” („Mă lepăd de Coton”, duhovnicul regelui), în loc de „Jarnidieu” („Mă lepăd de Dumnezeu”). În loc să blestemăm, putem binecuvânta. În loc să trimitem pe cineva în iad, putem lăuda Neatinsul: „Mânca-v-ar Raiul”, „Maica Domnului să te ocrotească”, „Binecuvântaţi şi iertaţi”. Azi parcă ne-am resemnat cu acest păcat, am devenit imuni. E nevoie de o cruciadă împotriva trivialităţilor, asemenea celei din Italia anilor 1920. Cine îl iubeşte pe Mesia şi se roagă Lui sincer, nu simte nevoia de a-L înjura. Sfinţilor, casnici ai Neatinsului, coborâţi în inimile noastre!

Marius Matei - utilizator Orthoblog