Orthoblog

Mesia Se arată a treia oară după Înviere. Şapte ucenici nu au mai aşteptat, ci s-au reîntors la ocupaţia lor iniţială, pescuitul. Oamenii aceştia au fost cei mai privilegiaţi din istorie. Nu au avut doar cea mai bună învăţătură, ci şi cel mai bun Învăţător. Cu toate acestea, vieţile lor au fost marcate şi de căderi. Nu L-au aşteptat pe Mesia Hristos, deşi le-a poruncit să meargă în Galileea şi acolo să Îl aştepte. Din nefericire, e mai uşor să acţionezi decât să aştepţi. Uităm că suntem chemaţi să facem ceea ce trebuie, nu ceea ce ne place. Un exemplu negativ devine contagios în asemenea împrejurări: Petru se lepădase şi încă nu era repus apostol. Când acţionăm, trebuie să ne întrebăm de motivaţia acelui lucru. De ce? Ne-a cerut Neatinsul să facem acel „ceva”? Am crezut noi că e o idee bună? Întotdeauna am făcut lucrul acesta, încât a devenit o obişnuinţă? Când am crezut noi că este o idee bună, în dauna cerinţelor divine, rezultatul e acelaşi: „şi nu au prins nimic”.

[Continuare:]

Trei ani au fost cu El. Au ascultat predicile Lui, puteau răspunde la întrebări despre El, dar nu L-au recunoscut când li S-a arătat. Dacă ar veni Mesia azi la noi, nu L-am recunoaşte. Şi noi încă aşteptăm un Rege al Terrei, Care să ne dea şi nouă prosperitate economică. De aceea, nu recunoaştem un Miel divin, Care şterge păcate, sau un Judecător, Care proclamă dreptatea mesianică. Dacă am aştepta Împărăţia, am recunoaşte Împăratul.

Au fost întrebaţi dacă au prins ceva, iar ei au fost nevoiţi să îşi declare falimentul. Aşteptăm ca Domnul să facă totul. Hristos îi aşteaptă pe ucenici la ţărm, le vorbeşte ca să poată fi cunoscut şi le spune unde să arunce mreaja. Mesia preia controlul şi lucrurile se schimbă radical. Cu aceeaşi barcă, cu aceiaşi oameni, cu aceeaşi mreajă intervine succesul, pentru că acum nu mai dirijează ei, ci Mesia. Domnul lucrează împreună cu noi. Prin orice facem sincer şi neinteresat, contribuim la realizarea scopului Lui. Această relaţie nu se bazează pe constrângere fizică sau psihică. Domnul ţine timpul în control; anii trec repede şi timpul lucrează pentru El. Dumnezeu este în afara timpului, dar lucrează în timp. Viaţa este parte din lucrarea divină: este motiv de bucurie, nu de tristeţe; este motiv de pace şi linişte, nu de îngrijorare şi zbucium; este motiv de a slăvi pe Creator, pentru că lucrarea este a Lui şi va dăinui. Cel ce transformă timpul în veşnicie nu vrea să Îi oferim imposibilul, ci o inimă smerită. El a pus gândul veşniciei. Nu ne îngrijorăm, pentru că Mesia nu întârzie niciodată, dar nici nu vine prea repede. În aceste condiţii, e bine să ştim că a sosit…

În Cartea Regilor vedem că, deşi cetatea era bună, apele erau rele. Simbolic, apa e ceea ce punem în inimă. Există pericolul să punem ape otrăvite. Soluţia divină: „Aduceţi un blid nou şi puneţi sare în el”. Într-un lucru nou se pune ceva nou. Viaţa o putem trăi corect dacă blidul e nou (adică, omul născut din nou în Hristos, străin de orice răutate). Singurul care înnoieşte este Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Iar dacă cineva e în Mesia făptură nouă, cele vechi s-au dus. Blidul nou nu trebuie păstrat gol. Punem sare, fiindcă sarea simbolizează împiedicarea pătrunderii răului în lume. Ca să facem asta, să mergem la izvorul apelor. Să ne păzim inima, că din ea ies izvoarele vieţii. Să avem grijă, de la izvor ne alimentăm. Neatinsul are nevoie de vase noi şi curate, iar izvorul trebuie curăţat. Asta înseamnă să Îl aşteptăm pe Mesia cu candela aprinsă şi să avem ce să Îi oferim.

Pentru fiecare om, sentimentul de bucurie e stârnit de faptul că primeşte ceva. Cu cât valoarea cadoului este mai mare, bucuria este mai mare. Dar noi, noi avem ceva de dăruit Neatinsului? Vorbeam adineauri despre inima smerită. Inima este locuinţa lui Mesia în viaţa omului. Inima care varsă lacrimi are nevoie de locuirea lui Hristos în ea. Din interiorul inimii, călăuzirea lui Mesia se face reală în viaţa omului. Un păcătos nu îşi poate conduce singur viaţa sa spre lumină, căci este în întuneric. Un păcătos aşteaptă ca Hristos să îi ofere călăuzire. Îi putem oferi Neatinsului autoritatea şi propria existenţă. Existenţa noastră, posibilitatea de a trăi această viaţă este la picioarele lui Mesia. Ce ar putea Neatinsul să primească de la noi, mai mult decât pe noi înşine, oile pierdute revenite în turma Tatălui? Faptul că ne dăruim cu totul Lui determină o mare bucurie în ceruri. Trăind în orizontul luminos al Învierii, renunţările de bună voie devin bucurii, iar abstinenţele oportunităţi de regăsire a armoniei divine. Această dăruire înseamnă rugăciune, post, fapte bune, toate ca oglindiri ale luminii mesianice. „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”."

Marius Matei - utilizator Orthoblog