Orthoblog

Istoric

Când primii protestanti – Luther, Calvin sau Zwingli – au început sã-si propovãduiascã ideile de reformare a bisericii romano-catolice, nici unul dintre ei nu se gândea cã ei însisi vor deveni obiect de reformã în actiunile unor neo-reformati (neoprotestanti).

Luteranii, primii protestanti, au început sã se organizeze în comunitãti separate de bisericile romano-catolice, afirmând cu tãrie ideile puse în circulatie de Luther. Au fost eliminate orice înfãtisari religioase (statui, icoane, cruci, etc.).

[Continuare:]

Slujbele au început sa fie conduse de predicatori fãrã studii religioase, cãci scolile teologice erau exclusiv catolice. Din acest motiv nu exista o unitate a învãtãturilor protestante, fiecare predicator predicând potrivit cu imaginatia lui, denumita ad-hoc “descoperire de la Dumnezeu”. Astfel se face cã relativ în aceeasi perioadã întâlnim miscãri protestante cu învãtãturi diferite.

Duhul reformator initiat de Luther si ai sãi nu a putut fi limitat însã numai la ideile acestora. În timp ce primii reformatori pãstrau încã anumite elemente traditionale ale Bisericii, în scurt timp a apãrut un nou val de predicatori care le contestau si pe acestea – botezul copiilor, simbolurile religioase, persoana Maicii Domnului. Au început sa fie predicate libertatea individualã generalã si cea privind interpretarea Scripturilor, eliminarea preotimii, restrângerea averilor bisericesti si a atributiilor clericilor, diminuarea dãrilor cãtre bisericã.

Spre deosebire de alte miscãri religioase, pentru miscarea baptistã este dificil sã identificãm un întemeietor unic. De-a lungul timpului, baptistii au vehiculat trei teorii prin care au încercat formularea unei istorii oficiale: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste si teoria derivãrii din separatistii englezi.

1. Succesiunea neîntreruptã. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea cã comunitãtile de baptisti au existat în toata istoria Bisericii, de la botezul lui Iisus în Iordan de cãtre Ioan Botezãtorul si pânã astãzi. Desi nu au folosit numele de baptisti, membrii acestor grupãri ar fi fost identice cu bisericile baptiste de astãzi. Aceasta teorie are un defect fatal: nu poate fi atestata cu date istorice, rãmânând doar la nivel de speculatie. Desi ereziile montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catharilor), lolarzilor si husitilor contin o întreaga serie de doctrine si practici similare cu cele ale baptistilor de mai târziu, celelalte credinte si practici nu pot fi încadrate în specificul baptist. Sustinutã la sfârsitul sec. 19 si începutul sec. 20, teoria succesiunii neîntrerupte a fost abandonatã ulterior, când s-a considerat cã mai mult dãuneazã imaginii baptistilor.

2. Înrudirea anabaptistã. O a doua teorie sustine cã baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti (aripa radicalã a Reformei din sec. 16). Din gruparea anabaptista au fãcut parte fratii elvetieni, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simons). Teoria are o anumitã sustinere în dovezile istorice. Desi n-au preluat în întregime ereziile anabaptiste, baptistii sec. 17 au continuat sã promoveze botezul adultilor, preotia universalã si separarea bisericii de stat.

3. Separatistii din Anglia. Cea mai rãspândita teorie este cã baptistii se trag din separatistii englezi exilati în Olanda. Acesti puritani separatisti ajunseserã la convingerea cã biserica anglicana este coruptã si cã este mai bine sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. În felul acesta, miscarea baptista a fost definita la început prin dorinta de separare a celor care interpreteazã într-o manierã literalã si exclusivistã Noul Testament.

John Smith si Thomas Helwys, doi separatisti englezi din miscarea puritanilor, au format prima bisericã baptistã în Amsterdam, Olanda, în 1609. Smith s-a unit ulterior cu menonitii, iar Helwys s-a întors în Anglia. Aici, în 1611 sau 1612, el a format împreunã cu o mânã de oameni prima bisericã baptistã din Anglia, la Spitalfields, lângã Londra. Crescând ca numãr, baptistii englezi s-au separat în Baptisti Generali si Baptisti Particulari. Primii credeau cã urmãrile jertfei lui Hristos se aplicã întregii omeniri. Ceilalti, asemenea calvinilor, considerau cã acestea se aplicã numai celor alesi (conform teoriei predestinãrii). Cele douã ramuri s-au unit în secolul 19, când abordãrile teologice se schimbaserã iar nevoia de membri le-a fãcut sã se apropie. Pornind din Anglia, numãrul baptistilor a ajuns la peste un milion în Europa.

America a fost locul unde miscarea baptistã a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Roger Williams, un englez din secta puritanilor, a înfiintat prima bisericã baptistã în orasul Providence, statul Rhode Island, în 1639. Cam în aceeasi perioadã, doctorul John Clarke a înfiintat o adunare baptistã în Newport, statul Rhode Island. Deseori persecutati pentru credinta lor, baptistii au crescut încet ca numãr, dar cresterea s-a accelerat în secolul 18 în mare parte datoritã miscãrii de trezire religioasã cunoscutã sub numele de Marea Trezire. Tot în secolul 18, baptistii au sustinut idealurile Revolutiei Americane, devenind astfel mai populari. Asemenea celorlalte secte neoprotestante, baptismul american, nãscut din dezbinare si purtând în el germenele dezbinãrii, s-a divizat si existã astãzi peste zece feluri de baptisti: Baptistii Vechi, Baptistii Vointei Libere, Baptistii Sâmbãtari, Baptistii celor Sase Principii, Baptistii Unitarieni, Baptistii Cufundãtori, etc. Numele fiecãrei ramuri baptiste ilustreazã principiul generator al sectei, acela al alipirii la un anume aspect al credintei si al absolutizãrii acestuia în dauna celorlalte. De remarcat cã pânã în 1975, bisericile baptiste americane numiserã aproximativ 50 de femei în functii oficiale (pastori, predicatori, etc.).

În România, baptismul a pãtruns la sfârsitul secolului 19, venind din Germania, prin Ungaria, si a început sã se rãspândeascã printre românii din Ardeal, mai ales în Arad si Bihor. Dupã fãurirea României Mari, a pãtruns si în celelalte provincii românesti.

În ce cred si în ce nu cred baptistii?

Ca puncte principale de doctrinã, baptistii absolutizeazã Biblia ca fiind singura autoritate în materie de credintã. Desi sustin cã fiecare persoanã poate sã o citeascã si sã o interpreteze individual, baptistii au trebuit si ei sã decidã, în mod arbitrar, în privinta unor aspecte insuficient de lãmurite în Sfânta Scripturã.

Baptistii învatã botezul adultilor ca mãrturie publicã a credintei. Ei considerã cã o persoanã, desi nãscutã într-o familie crestinã, nu este crestinã pânã când nu face o declaratie publicã în fata comunitãtii privind “acceptarea lui Iisus Hristos ca Domn si Mântuitor personal". Termenul “personal” are o ratiune foarte precisã, fiind urmãritã ideea cã mântuirea omului este ceva exclusiv între om si Dumnezeu, fãrã interventia vreunei alte persoane.

O parte dintre baptisti au adoptat la sfârsitul secolului 19 credinta cã Biserica va fi luatã la ceruri înainte de a doua venire a Mântuitorului.

Asemenea tuturor (neo)protestantilor, baptistii nu cred în Tainele Bisericii. Pentru ei, împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Domnului (numitã la ei “Cina Domnului") nu este altceva decât un simbol. Pâinea simbolizeazã Trupul, iar vinul simbolizeazã Sângele. Sunt împotriva icoanelor, crucii, moastelor, cinstirii Maicii Domnului si a Sfintilor. Nu recunosc posturile Bisericii. Nu au rugãciuni si pomeniri pentru cei morti. Nu folosesc obiecte si simboluri liturgice.